Din punct de vedere transgenerațional, fiecare dintre noi suntem produsul istoriei familiei din care facem parte, a zonei în care ne-am născut, a culturii și tradiției în care am fost educați, atât noi, cât și predecesorii noștri.
Când ne naștem, avem înscrise în ADN o multitudine de informații, o mare parte dintre ele fiind transmise de înaintașii noștri, atât pe linie paternă, cât și pe linie maternă.
Atunci când legile iubirii se încalcă, acest lucru nu rămâne așa, ci trebuie reparat. Dacă cineva a fost exclus din familie (de exemplu, pentru că s-a căsătorit cu cineva cu statut inferior) sau dacă un copil preia rolul de părinte, sau dacă echilibrul între a da și a primi este deteriorat, atunci cineva dintr-o generație următoare va avea mai întâi de refăcut aceste „găuri negre”. Deseori, când privim la ceea ce ni se întâmplă nouă acum și la ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, de-a lungul generațiilor, avem tendința să credem că suntem supuși unei „pedepse divine”. Nu este vorba de nicio pedeapsă; este mai degrabă vorba despre niște nedreptăți, erori de judecată, neputințe ale unor membri de familie care sunt perpetuate până când cineva va avea suficientă forță de a se uita la aceste lucruri, a le înțelege și a le aduce pacea.
Pentru a repara, mai întâi este necesar să fim conștienți de problemele prezente care ne apasă și nu ne îngăduie să ne simțim liberi, creativi, împliniți. Cel mai des, acest lucru se observă când ni se întâmplă același gen de lucruri, când dezvoltăm același tip de relații, când avem același tip de reacții sau avem visuri și dorințe ale sufletului pe care, oricât ne-am strădui, nu le putem îndeplini. De asemenea, atașamentele permanentizate față de persoane pierdute sau de sentimente precum ura, furia, frica, vinovăția pot constitui o formă de a rămâne loiali principiilor și valorilor familiei/culturii de origine chiar dacă nouă nu ne mai sunt de folos. Uneori însă, e mai important să fii loial familiei decât să îți trăiești propria viață, și aceasta datorită faptului că A APARTINE, indiferent cum, este, pentru oameni, mai securizant decât A FI LIBER. Chiar dacă a aparține ne aduce multă suferință, este de multe ori de preferat pentru că este cunoscută. Noutatea adusă de a fi liber, deși poate mai sănătoasă, rămâne totuși, în anumiți termeni, periculoasă. Rămâne la alegerea fiecăruia…
Prin această metodă de lucru, se aduc la suprafață blocajele, se descifrează scenariul transgenerațional, are loc deblocarea emoțională, înțelegerea, separarea, resemnificarea și integrarea experienței de reconectare vindecătoare cu înaintașii, toate acestea ducând la transformarea inconștientului familial, apoi al celui individual, și la găsirea unui sens existențial nou.
Creșterea copiilor este un dans al generațiilor. Indiferent ce anume a afectat o generație, dacă nu a fost pe deplin rezolvat, se va transmite la următoarea generație. Lance Morrow, jurnalist și scriitor, a exprimat succint natura multigenerațională a stresului în cartea sa Heart, o relatare dureroasă: „Generațiile sunt cutii închise în cutii: în interiorul violenței mamei mele găsiți o altă cutie, care conține violența bunicului meu, și în interiorul acelei cutii veți găsi o altă cutie, cu o energie neagră, secretă – povești în povești, sculptând în timp.”
Alexandro Jodorowsky este considerat un deschizător de drumuri în acest curent al descoperirii universului transgenerațional. Ce înseamnă, de fapt, „transgenerațional”? Înseamnă să iei în considerare – mai ales ca terapeut – tot ceea ce, fizic, sufletesc sau spiritual, ne leagă de familie, de neamul din care ne tragem.
De unde trebuie să începem?
Mai întâi, trebuie să știm să ne poziționăm pe noi înșine în acest arbore genealogic și să înțelegem că acest arbore nu aparține trecutului: el este foarte viu și prezent în fiecare dintre noi. Problemele noastre nu sunt de natură individuală; e implicată întreaga familie. Există un inconștient familial. Tatal se hotărăște să înceapă analiza terapeutică și, dintr-odată, toată familia intră în rezonanță și începe să evolueze. De îndată ce conștientizăm ceva, și ceilalți membri ai familiei încep să conștientizeze.
Cele trei condiții ale apariției unui secret de familie
Un secret se formează de fiecare dată când ceva este ținut ascuns și când este interzis să afli despre ce ar putea fi vorba, ba chiar și să te gândești că există ceva ascuns. Acestor două elemente ale secretului – nespusul și interdicția de a ști – li se adaugă, în general, un al treilea: secretul de familie are legătură cu un eveniment dureros. Altfel, un copil care observă un lucru despre care nimeni nu-i spune nimic, dar care i se pare mai degrabă pozitiv, nu va avea momente de neliniște.
În ceea ce privește secretele de familie, este așadar mai puțin important evenimentul declanșator decât felul în care este trăit. „Secretele bune” nu ne produc conflicte interioare: nu ne punem problema dacă trebuie sau nu să le împărtășim cu ceilalți. Pe de altă parte, de fiecare dată când apare un conflict între dorința de a păstra secretul și de a vorbi despre el, acesta are toate șansele să fie nefast. Rezultatul este, de fapt, că cel mic crește cu impresia că este ținut la distanță de un lucru important și dureros, care are legătură cu persoana lui. Această definiție include numeroase situații în care se păstrează tăcerea despre anumite lucruri, pentru că un copil are tendința de a se crede buricul pământului și de a fi convins că ceea ce i se ascunde are legătură cu el!
Efectele asupra generațiilor următoare
O consecință frecventă a secretelor de familie care apar la a doua generație o reprezintă dificultățile de învățare.
Mai întâi, anumite materii, cum ar fi geografia și matematica, s-ar putea dovedi problematice prin însăși natura secretului, dacă acesta implică cunoștințe în domeniu. Insecuritatea psihologică poate, în egală măsură, să contribuie la agravarea unor tulburări mentale, care, în mod surprinzător, vor impulsiona eforturile de învățare ale copilului. În sfârșit, copilul care intuiește că i se ascunde ceva are tendința să-și piardă încrederea în părinții săi și, prin generalizare, în învățători sau profesori, pe care îi percepe ca reprezentanți ai părinților. Anumiți copii reacționează prin faptul că nu pot să învețe decât de unii singuri, ca autodidacți. Alții își pierd încrederea în propriile lor abilități, mai ales cei ai căror părinți neagă existența secretului și încearcă să-l convingă pe copil că lucrurile nu sunt așa cum le-a văzut sau le-a auzit. Ei se închid în ei înșiși.
Însă principala dificultate de învățare a copiilor care cresc într-o familie ce poartă un Secret e legată de felul în care curiozitatea și energia lor psihică sunt deturnate către elaborarea experiențelor trăite de părinți, pe care le intuiesc și pe care încearcă să și le reprezinte. În felul acesta, nu-și mai folosesc energia mentală pentru simbolizarea propriilor experiențe de viață și nici pentru procesul de învățare. Unii copii își vor petrece întreaga viață încercând să pună în scenă imaginile și scenariile pe care părinții lor în suferință le-au sădit în ei.
O luptă niciodată încheiată
Motivul pentru care secretele au zile multe ține de faptul că dorința noastră de a vorbi despre ele intră întotdeauna în conflict cu iluzia că păstrarea secretului ne permite să ne controlăm mai bine mediul, „imaginea”, ba chiar trecutul nostru sau pe cel al familiei noastre. Tendința de a păstra un secret se naște din dorința de control.
Memoria noastră nu e inflexibilă, ci dinamică și, de fiecare dată când facem apel la ea, o reinventăm, într-o asemenea măsură încât, într-o amintire, nu se poate deosebi partea reală de invenție. Această caracteristică este necesară pentru asimilarea lentă a trecutului și pentru crearea de legături noi în jurul lui. Nu vorbim doar despre a ține doliu după cei decedați, ci și despre legăturile care se creează în acest fel între cei vii. Iar aceste legături generează noi perspective asupra trecutului. Prin urmare, trecutul e înaintea noastră la fel de mult ca viitorul, cu condiția să știm totuși să menținem vie curiozitatea copiilor noștri.
Autor: Psiholog Andreea Radu Silvestrovici
Referințe bibliografice:
- Patrice van Eersel și Catherine Maillard, Mă dor strămoșii, 2013, Editura Philobia
- Gabor Maté, Când corpul spune NU, 2021, Editura Curtea Veche
- Serge Tisseron, Secrete de familie, 2014, Editura Philobia”