Mama care își asumă și căreia îi place acest rol. Acest tip de mamă îi oferă copilului încredere în el, în ceilalți și în viață prin faptul că îl educă cu răbdare și înțelegere, îl îngrijește, îi oferă afecțiune și tandrețe și îl stimulează să participe la diverse activități utile pentru dezvoltarea lui. Acest lucru nu preupune încălcarea anumitor limite și nici faptul că o astfel de mamă este fără de greșeală. Majoritatea mamelor care se încadrează în acest tip, au beneficiat în copilăria și adolescența lor de o imagine pozitivă cu privire la maternitate. Există cazuri în care mamele nu au beneficiat de o astfel de imagine ceea ce le face să își dorească să le ofere copilului ceea ce lor le-a lipsit. Sunt mame care îndrăgesc mai mult copiii mici decât pe cei mari lucru care reprezintă un risc în dezvoltarea lor psihică și chiar fizică întrucât aceștia sunt mângâiați, alintați și protejați în exces ceea ce îi face să devină chiar dependenți. Mamele care îndrăgesc mai mult copiii mari, pun accentul pe comunicare. Apar astfel raporturile de complicitate fiică-mamă, fiu-mamă, raporturi ce presupun nerespectarea limitelor intimității copiilor ceea ce îi va obliga oarecum pe copil să nu mai păstreze nimic din grădina lui secretă, destăinuindu-se mamei cu totul. Acest lucru va afecta pe viitor relația de parteneriat a fiului: fie va forma un cuplu de trei: mama, partenera și el, fie va deveni solitar (Rialland, 2016, pp. 57-59).
Mama îngrijorată și temătoare. Acest tip de mamă uneori proiecteză angoasa asupra corpului copilului, caracteristic acesteia fiind exagerarea cu privire la grija față de copil. Copilul ajunge să dezvolte comportamente obsesive, devenind exagerat de precauți și temători nemaifiind vorba despre prudență sau de o atitudine absolut normală ci de angoasă, de teroare. Pe scurt, mama le limitează mișcările și îi modelează în funcție de cerințele ei. Alte exemple sunt acelea în care mama are angoase sexuale în urma cărora, din rațiuni psihogenealogice exprimă sentințe care îl marchează profund pe copil sau angoase ce țin de latura afectivă, trăindu-și maternitatea ca pe un șantaj afectiv, o teatralizare prin continua cerință indirectă față de copil, aceea de a o mulțumi în permanență, de a-i arăta că este demnă de a fi iubită, de a-i recunoaște valoarea, toate acestea pentru a-i umple golul psihologic întrucât la nivel inconștient mama nu se iubește pe sine. În astfel de cazuri copilul se va simți epuizat și chiar răuvoitor și incapabil să o iubească (Rialland, 2016, pp. 59-64).
Un alt tip de mamă este acea mamă omniprezentă, mama tentaculară. În viața copilului ei nu există niciun fel de intimitate. Caracteristica definitorie a acestei mame este strâns legată de intruzivitate. Copilul nu poate avea libertatea de a-și permite existența secretelor în viața sa, mama fiind cea care supraveghează și monitorizează pe deplin toate activitățile copilului dar și lucrurile personale precum jurnal intim, conversații telefonice, corespondență etc. În cazul fetelor, mama se pune întotdeauna în locul lor, amestecându-se în toate și controlându-i fiecare relație profesională, amicală, sentimentală etc. Problema acestor mame este faptul că nu se pot detașa. Acestea dezvoltă sentimente de gelozie față de propriile fiice și fac totul în mod inconștient pentru a le strivi pe cele pe care le resimt ca pe niște rivale. Sentimentele pe care le dezvoltă fiicele acestor mame hiperfuzionale, sunt contradictorii: sete de iubire adevărată, nevoie de libertate, nevoie de recunoaștere, ură-rebeliune, dorința și totodată groaza de a-i semăna. Relația acestor mame cu fiii este una de seducție. Niciuna dintre relațiile de dragoste ale fiilor lor nu se va ridica la înălțimea lor. Travaliul psihologic constă și în acest caz în ruperea legăturilor fuzionale și în distanțare (Rialland, 2016, pp. 64-65).
Mama absentă. Absența mamei poate fi din diferite motive în funcție de fiecare în parte. Există mame care sunt absente prin faptul că au un program foarte încărcat la serviciu, unele dintre ele alegând să-și lase copiii în grija bunicilor sau a unei doici, altele având o familie numeroasă sunt supraîncărcate cu treburile gospodărești. Desigur sunt si acele mame absente care pur și simplu nu au niciun fel de activitate profesională ci își urmează soții în deplasări ducând o viață mondenă plină, necesară partenerului lor. În cazurile dramatice sunt acele mame absente din cauza unor boli sau al unui accident fapt pentru care acestea părăsesc domiciliu pentru a urma un tratament sau necesită repaus acasă fără a fi deranjate. O mamă absentă provoacă diverse reacții. De exemplu, copilul devine o persoană solitară, reproducând astfel situația de care a avut parte. Uneori copilul este foarte independent și hiperresponsabil. De asemenea, el se poate teme de a nu fi abandonat, este neîncrezător în persoanele care îl iubesc, extrem de fuzional, căutând într-o relație ideală, irealizabilă în mod concret, dragostea pe care nu a primit-o din partea mamei (Rialland, 2016, pp. 67-69).
Mamele care nu își agrează statutul de mamă. Este cazul acelor mame a căror dorință nu a fost aceea de a da naștere unui copil. Aceste mame fie au născut pentru a-și tine aproape partenerul, fie din cauza lipse unei metode contraceptive, fie din motive religioase. Dacă insatisfacția mamei este nerostită, inconștientul copilului va integra respingerea și chiar se va simți vinovat că există reactionând în principal în două moduri: fie adoptă la rândul lui o atitudine de respingere față de mama sa și devine un copil rebel, furios, revoltat recurcând la bătaie și fiind considerat de ceilalți ca având un caracter dificil și dezagrabil, fie se identifică cu situația criticându-se, supunându-se, pierzându-și încrederea în sine, judecându-se. Modurile în care mamele își exprimă insatisfacția, pot fi formulate în mai multe feluri: “Ne-am sacrificat atât de mult pentru tine!”, “Mi-am ratat cariera din cauza ta!”, “Tatăl tău a început să mă înșele de când eram însărcinată cu tine!”, “Până să te naști tu, între mine și tatăl tău nu era niciun fel de conflict” etc. În astfel de condiții, fiul sau fiica va asimila ideea că maternitatea este îngrozitoare, nicidecum un motiv de sărbătoare și va ajunge să se simtă vinovat/ă. Mamele proiectează blocajele lor asupra copiilor uneori aceștia devenind de timpuriu extreme de responsabili și pot dezvolta nevroze de abandon sau de vinovăție. De asemenea, sunt mame care au mai mulți copii însă îl iubesc numai pe unul dintre aceștia existând mai multe rațiuni psihologice sau psihogenealogice care provoacă respingerea unui anume fiu/fiică (Rialland, 2016, pp. 65-67).
Cazul în care mama decedează. Poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul travaliului sau în urma unei boli contactate la nașterea copilului sau poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul copilăriei sau al adolescenței copilului oricum ar fi, pierderea mamei este întotdeauna dramatică. Copilul al cărui mamă decedează la naștere și nu o va cunoaște niciodată, și-o va reprezenta în funcție de imaginile transmise de familie, bazându-se pe fotografii sau pe propria lui imaginație. Acesta o va idealiza, o va considera perfectă și își va proiecta asupra ei întreaga lui afecțiune în același timp fiind, la nivel inconștient, stăpânit de sentimente de ură și fiind supărat pe mamă pentru că aceasta l-a părăsit. În astfel de situații, atitudinea familiei este foarte important în ceea ce privește identificările copilului întrucât acesta va considera că i-a provocat moarte și va ajunge să se deteste. Copilul se va simți cu atât mai puțin “criminal” cu cât atitudinea apropiaților va fi mai binevoitoare. Vinovăția și autopedepsirea se va intensifica în situațiile în care mama se sinucide copilul ajungând să iși reproșeze faptul că nu a reușit să o păstreze în viață (Rialland, 2016, pp. 69-70). Mame care își abandonează copiii. Nenumărate mame își abandonează copiii însă chiar și așa orice copil își iubește mama. Uneori identitatea mamei este secretă, alteori mama nu își crește copilul dar este cunoscută. Copiii adoptați se identifică cu familia adoptivă iar cei instituționalizați, cu diverse îngrijitoare. Cu toate acestea, mama biologică ocupă un loc însemnat în imginarul lui și totodată acesta dezvoltă atât sentimente de idealizare, cât și sentimente de respingere. Drama copiilor abandonați constă în faptul că se consideră responsabili de acest abandon (Rialland, 2016, pp. 70-71).
Autor: Ioana Dobrin
Funcție: psiholog clinician și psihoterapeut