Terapia prin joacă în tratarea comportamentelor problematice de externalizare
Așa cum a subliniat Piaget (1969), joaca a fost identificată ca fiind esențială în dezvoltarea și creșterea sănătoasă a copiilor, iar jucăriile sunt o parte fundamentală a timpului de joacă. Astfel a fost evidențiată legătura dintre jocul simbolic al copiilor și dezvoltarea lor socio-emoțională și cognitivă. Terapia prin joacă a fost identificată ca o modalitate eficientă de tratament datorită utilizării jocului simbolic natural al copiilor ca metodă de tratament (Landreth, 2012).
Terapia prin joacă centrată pe copil subliniază empatia autentică, profundă și respectul pozitiv necondiționat. Terapia prin joacă a fost folosită în cadrul copiii care se luptă cu diverse probleme, cum ar fi comportamentele de externalizare, fiind astfel o metodă bine documentată și utilizată pe scară largă (Bratton & Ray, 2000; Bratton, Ray, Rhine, & Jones, 2005). Aceasta își are originea în filosofia terapiei centrate pe persoană a lui Carl Rogers (1951). Potrivit lui Rogers (1980), indivizii au înnăscute resursele interne de care au nevoie pentru creștere și pentru a-și atinge potențialul, iar aceștia sunt cea mai bună autoritate asupra experiențelor lor și sunt pe deplin capabili să-și îndeplinească propriul potențial de creștere atunci când li se prezintă un mediu facilitator (Rogers, 1951). Mai mult, el a declarat faptul că, în condiții nefavorabile, indivizii nu vor crește și nu se vor dezvolta în moduri sănătoase.
Acest tip de terapie reprezintă o intervenție adecvată dezvoltării care utilizează jocul, limbajul natural al copiilor, pentru a oferi o relație terapeutică evidentă prin răspunsul cu empatie, stabilirea limitelor, revenirea responsabilității față de copil și facilitarea exprimării emoționale (Axline, 1969; Landreth, 2012; Ray, 2011). Landreth (2012) a declarat faptul că terapia prin joacă este un sistem terapeutic complet, descriindu-l ca fiind mai mult decât aplicarea câtorva tehnici de construire a relațiilor, iar aceasta își are rădăcinile în credința în capacitatea și reziliența copiilor de a se auto-direcționa într-un mod constructiv. În cadrul terapiei prin joacă, terapeutul consideră că relația este un agent de vindecare, iar prin înțelegerea și acceptarea percepțiilor copiilor asupra lumii lor, terapeutul facilitează o relație terapeutică și oferă copiilor un mediu de eliberare care le eliberează potențialul de a se îndrepta spre moduri de autoactualizare și auto-îmbunătățire a ființei lor, atât în sens particular, cât și în sens general (Landreth, 2012).
Terapia prin joacă a fost eficientă în tratarea comportamentelor problematice de externalizare, unde sarcina terapeutului este de a oferi un mediu terapeutic sigur în care copiii sunt capabili să exploreze sentimente, comportamente și să ia în considerare alte moduri de a fi (Landreth, 2012). Relația terapeutică este esențială prin faptul că asigură siguranța emoțională și fizică pe măsură ce copiii își explorează comportamentele, cum ar fi agresivitatea și încălcarea regulilor. Terapeuții trebuie să poată accepta mai întâi nevoia copiilor de a fi perturbatori, deoarece aceștia din urmă se pot simți ca și cum terapeuții vor să-i schimbe. Astfel, în terapia prin joacă, se oferă un mediu și o relație unde apar siguranța și acceptarea necondiționată, pentru a lăsa copiii să fie liberi și să se accepte pe ei înșiși (Landreth, 2002).
Copiii care manifestă comportamente problematice agresive ating de obicei un vârf de acte violente la o vârstă fragedă, oferind dovezi că este necesară intervenția timpurie pentru atitudinile și comportamentele agresive. Ray, Blanco, Sullivan și Holliman (2009) au demonstrat că terapia prin joacă a fost eficientă în tratarea comportamentelor de externalizare într-un format de două ori pe săptămână. Rezultatele au demonstrat că copiii repartizați la acest tip de intervenție au demonstrat scăderi semnificative din punct de vedere statistic ale comportamentelor agresive, iar în cadrul grupului de control au fost identificate puține îmbunătățiri.
În afară de părinți, există, de asemenea, o nevoie de colaborare între psihoterapeuți și alte echipe de profesioniști, cum ar fi profesorii și medicii. Colaborarea poate consta în consultări, dialog și schimb de informații. Prin aceste procese, se evită posibila duplicare a funcțiilor, iar intervențiile prescrise sunt raționalizate și maximizate. Astfel, se pot schimba judecățile împotriva rolului important al jocului în vindecarea copiilor și, prin urmare, este important să se stabilească o identitate profesională mai puternică pentru intervenția terapeutică prin joc ca fiind o practică specializată de sănătate mintală.
Psiholog Busuioc Andreea
Bibliografie:
Bratton, S., & Ray, D. (2000). What the research shows about play therapy. International Journal of Play Therapy, 9, 47– 88.
Landreth, G. L. (2012). Play therapy: The art of relationship (3rd ed.). New York, NY: Routledge/ Taylor & Francis Group;
Ritzi, R.M., Ray D.C., (2017). Intensive Short-Term Child-Centered Play Therapy and Externalizing Behaviors in Children, International Journal of Play Therapy, Vol. 26, No. 1, 33-46;
Ray, D. C., Blanco, P. J., Sullivan, J. M., & Holliman, R. (2009). An exploratory study of child centered play therapy with aggressive children. International Journal of Play Therapy, 18, 162– 175;
Rogers, C. R. (1951). Client-centered therapy. Boston, MA: Houghton Mifflin.