4 exerciții care te ajută să (mai) scapi de anxietate

4 exerciții care te ajută să (mai) scapi de anxietate

Exercițiile pe care ți le-am pregătit astăzi sunt tehnici de grounding ce te vor ajuta să îți canalizezi energia în momentul prezent și să îți distragi atenția de la orice sentimente anxioase ai avea – poți salva aceste remedii pentru momentele când ai nevoie de un ajutor să te destresezi, iar în cazul în care încerci să tratezi anumite afecțiuni, îți mai spunem că aceste practici sunt utile în special în cazurile în care vorbim de disociere, PTSD, depresie, sau anxietate.

Așadar, cum preluăm controlul înainte să-l preia anxietatea?

Folosește un cub de gheață pentru a-ți trezi simțurile – concentrează-te pe modul în care temperatura diferită se simte pe pielea ta, cât durează până ce cubul de gheață se topește și cum se schimbă senzația pe parcurs.

  1. Concentrează-te pe corpul tău – pentru că simțurile sunt tot ce îți este necesar în exercițiile acestea, o soluție împotriva anxietății este o mai bună conectare din cap până în picioare cu propriul corp! În exercițiul acesta, concentrează-te pe modul în care părul îți cade pe umeri sau pe frunte, modul în care îmbrăcămintea se simte pe corpul tău, dacă brațele ți se simt amorțite sau nu, ascultă-ți cu atenție inima, stomacul, și… respiră!
  2. Folosește apa – fie că ești acasă sau într-un loc necunoscut, lasă apa să curgă pe mâinile tale, concentrează-te pe temperatura acesteia și pe modul în care se simte pe palmele și degetele tale. Poți alterna apa caldă cu apa rece și te poți concentra pe modul în care senzațiile se schimbă.
  3. Tehnica 5-4-3-2-1 – reprezintă o modalitate de a te folosi de toate cele cinci simțuri pentru a-ți regăsi calmul interior. Când simți că începi să te sufoci sau că anxietatea resimțită urmează să se transforme într-un atac de panică, dă-ți misiunea de a căuta următoarele:
    • 5 lucruri pe care le poți vedea – poate fi vorba de detaliile mici pe care le ratezi de obicei dacă ești într-un loc cunoscut sau după razele de lumină reflectate pe suprafețe sau obiecte colorate într-un mod atractiv;
    • 4 lucruri pe care le poți simți – orice îți activează simțul tactil se poate încadra: senzația îmbrăcămintei pe care o porți pe pielea ta, soarele care te încălzește sau textura sau greutatea unui obiect din apropierea ta;
    • 3 lucruri pe care le poți auzi – deseori blocăm sunete cărora mintea noastră s-a obișnuit să nu le mai acorde atenție, așa că poți asculta cu atenție pentru a detecta cântecul păsărilor, ticăitul ceasului sau pur și simplu vântul;
    • 2 lucruri pe care le poți mirosi – inspiră adânc și analizează modul în care miroase aerul din jurul tău – poți să apelezi la lumânări sau bețișoare parfumate sau chiar la parfumul tău preferat pentru a-ți stimula simțul olfactiv;
    • 1 lucru pe care îl poți gusta – pentru acest ultim pas, încearcă să ai la tine gumă, dropsuri sau orice gustare cu o aromă care îți place. În timp ce te bucuri de ele, concentrează-te pe gustul inițial și pe modul în care acesta se schimbă pe parcurs.

În cele din urmă, îți mai spunem că tehnicile acestea te vor ajuta în momentele tensionate, însă nu vor face atacurile de panică sau anxietatea să dispară în totalitate; te vor ajuta să ții în frâu sentimentul de teamă, însă dacă te confrunți constant cu disocierea, atacurile de anxietate sau panică și dacă acestea îți afectează anumite aspecte ale vieții, este vital pentru sănătatea ta mintală și emoțională să cauți ajutorul unui profesionist în sănătatea mintală.

Clinica Alegria este întotdeauna aici când ai nevoie de ajutor – vino să ne cunoaștem!

Cyberbullying-ul şi efectele negative asupra sănătății emoționale

Cyberbullying

Cu fiecare an care trece, interacțiunile virtuale devin din ce în ce mai… reale. Din păcate, nu e de mirare că fenomenul de bullying şi-a găsit un corespondent direct în lumea virtuală: cyberbullying-ul. Pe când primul fenomen negativ, bullying-ul, se referă la agresiuni fizice și psihice care pot afecta în multiple moduri în general copii de diferite categorii de vârstă, cyberbullying-ul este un fenomen ce ține de agresivitate psihică, unul care poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă. Haideți așadar să aflăm cum putem să prevenim, gestionăm și aplanăm astfel de atacuri asupra sănătății noastre emoționale.

Ce este cyberbullying-ul?

Cyberbullying-ul, cunoscut și sub numele de “hărțuire online” sau “violență cibernetică”, reprezintă o formă de agresiune care se desfășoară în mediul virtual, în general prin intermediul platformelor de socializare, mesajelor text, e-mailurilor etc. Din păcate, pentru unii încă este foarte ușor să se piardă în online – și asta deoarece la nivel intuitiv, oamenii nu reușesc să accepte că pot exista consecințe extrem de reale pentru ceea ce la nivel de interfață percep drept a fi o interacțiune pur virtuală. 

Agresorii pot fi de două tipuri, indiferent dacă sunt persoane pe care le cunoaștem sau nu:  cu intenție, numiți și “internet trolls”, agresori dedicați care comit cyberbullying-ul la nivel obsesiv – sau fără intenție, persoane care uită sau omit pur și simplu în anumite instanțe că de partea cealaltă a ecranului se află o persoană în carne și oase, exact ca ei. Indiferent de tipul agresorului, acest comportament poate afecta puternic sănătatea emoțională și nu este scuzabil în niciun mod.

Din fericire, inclusiv la noi în țară, legile care pedepsesc hărțuirea online devin din ce în ce mai dezvoltate de la an la an. (spre exemplu Legea nr. 106/3 iulie 2020, care modifică normativ retroactiv și Legea nr. 217/2003 pentru Prevenirea şi Combaterea Violenţei Domestice) 

Această practică reprezintă o problemă serioasă, în special pentru copii și adolescenți, care sunt cei mai expuși la amenințări și insulte online fiind cei mai avizi utilizatori ai platformelor social media. Cyberbullying-ul poate veni sub diferite forme, cele mai des întâlnite fiind următoarele:

  • Urmărirea online (online stalking)
  • Amenințări prin mesaje private sau publice
  • Instigare la ură pe bază de gen sau rasă
  • Publicarea non-consensuală de informaţii, conversații şi conţinut grafic intim

Cum putem preveni, gestiona și aplana cyberbullying-ul? 

Deși efectele cyberbullyingului sunt adesea trecute cu vederea în societatea noastră, ele pot fi devastatoare pentru victime. Printre consecințe pot fi incluse depresia, anxietatea, pierderea încrederii în sine și în cele mai extreme cazuri, chiar idei suicidare. Din acest motiv, Clinica Alegria a alcătuit o scurtă listă care să te ajute să previi acest tip de abuz, indiferent de categoria de vârstă în care te plasezi și indiferent dacă o vei folosi în scopuri personale sau pentru apărarea celor dragi ție:  

  • Cel mai important este să comunici deschis. Deschiderea liniilor de comunicare este cheia pentru a ajunge să te simți în siguranță și confortabil să discuți despre experiențele tale online – cu atât mai valabil la copii. 
  • Apropo de copii, fragilitatea lor emoțională este mult mai ridicată, așa că este foarte necesar în ziua de azi să-i înveți să identifice din timp cyberbullying-ul. Poți utiliza exemple concrete pentru a le arăta ce tipuri de mesaje sau comportamente pot fi considerate hărțuire online. 
  • Raportează ORICE incident de cyberbullying – acest lucru poate fi de ajutor pentru a preveni extinderea hărțuirii online și pentru a semnala necesitatea îmbunătățirii cadrului legislativ. Când vine vorba de categorii mai mici de vârstă, copiii trebuie să știe că pot raporta orice incident de cyberbullying fără teama de a fi pedepsiți. 
  • Când vine vorba despre prevenție, la fel ca în viața reală, trebuie să ajungem să adoptăm o conduită care duce la evitarea conflictelor online. Aceasta se poate traduce, de exemplu, prin blocarea directă utilizatorilor abuzivi, fără a ne angaja în comunicare directă cu ei. 

Cyberbullying-ul este și va rămâne o problemă reală care trebuie tratată cu maximă seriozitate. Dacă ești sau ai fost victima unor astfel de atacuri, te aștept oricând să vorbim împreună despre acest episod negativ din viața ta. Prin comunicare constantă și prin înțelegerea în profunzime a acestui fenomen, vei putea să înveți cum să gestionezi situațiile online dificile, și îi vei putea ajuta la rândul tău pe cei apropiați să evite sau aplaneze acest tip de abuz.

Cum influențează ascultarea activă relația părinte-copil (și cum o poți practica)

Cum influențează ascultarea activă relația părinte-copil

Comunicarea în familie poate fi îmbunătățită cu ajutorul câtorva practici sănătoase legate de modul în care ne ascultăm unii pe alții –  dintre tipurile de ascultare, cel pe care îl abordăm astăzi este ascultarea activă, în care ne folosim de toate simțurile pentru a înțelege atât mesajele verbale cât și cele non-verbale pe care interlocutorul nostru le transmite. Pentru părinți, să înveți să asculți activ înseamnă să înțelegi ceea ce copilul tău comunică – prin schimbări mici, aceștia se vor simți ascultați, prețuiți și înțeleși.

Așadar, cum poți să fii un ascultător activ? Rețeta Alegria pentru ascultarea activă conține câteva ingrediente importante pe care să le adaugi întotdeauna în discuțiile cu copilul tău pentru a excela în arta de a-l asculta:

Atenția ta completă – ascultarea activă presupune atenția ta exclusivă, astfel că atunci când cel mic vine spre tine sau inițiezi tu o conversație, asigură-te că nu veți fi deranjați de televizor, telefon sau alte activități. Pregătește-te să arăți empatie față de ceea ce urmează să asculți și să pui întrebările potrivite la momentul potrivit, fără să întrerupi. 

La același nivel – pentru că vorbim atât de limbajul verbal, cât și de cel non-verbal, odată ce sunteți doar voi doi, asigură-te că vă aflați la același nivel și că vă puteți privi în ochi fără probleme. Cel mic va căuta în mod subconștient semne din partea ta pe toată durata conversației pentru a se asigura că este cu adevărat ascultat. Menține-ți o postură relaxată, fără a-ți încrucișa brațele, și situează-te în așa fel încât poziția ta să exprime deschiderea către conversația voastră.

Exprimă-te non-verbal – dacă îți faci griji că nu vei găsi cuvintele potrivite, nu uita că uneori, copiii au nevoie doar de prezența ta pentru a se simți în siguranță. Ascultarea activă îți implică toate simțurile pentru că în timpul conversației, îl poți ține pe cel mic în brațe, puteți sta relaxați împreună și poți acorda atenție limbajului corpului celui mic pentru a-ți da seama ceea ce copilul vrea să spună, ce nu vrea să spună și ceea ce nu va spune fără sprijinul tău;

Găsește emoțiile – în funcție de vârstă, cel mic poate fi mai mult sau mai puțin priceput în a-și exprima cu adevărat emoțiile. Tocmai de aceea, odată ce îți iei rolul de ascultător activ, trebuie să găsești sentimentele pe care cel mic le-a resimțit în acțiunile pe care ți le-a povestit. Acest pas îl va ajuta pe termen lung în dezvoltarea inteligenței emoționale.

Reflectă – prinde fiecare poveste sau emoție pe care cel mic ți-o transmite și, ca o oglindă, arată-i că ai înțeles imaginea completă. Repetă întocmai cuvintele folosite de acesta pentru a-l face să se simtă înțeles și ascultat cu adevărat. 

Intuiește și confirmă – părinții nu își înțeleg întotdeauna copiii, iar asta este perfect în regulă. Odată ce ai înțeles și repetat mesajul, sumarizând și adăugând perspectiva ta asupra sa, ai inițiat comunicarea necesară pentru înțelegere. Copilul îți va spune cu siguranță dacă i-ai intuit greșit emoțiile, iar faptul că încerci să înțelegi îl va face să comunice mai mult. Folosește propoziții scurte, care să îl facă pe cel mic să își continue povestea și să îți confirme sau să îți infirme presupunerile: ”Dacă am înțeles corect, ce s-a întâmplat te-a făcut să te simți…”, solicitând astfel ca cel mic să îți transmită convingeri, sentimente și experiențe.  (Weger Jr. și colab., 2014).

Ascultă activ! – fie că ai parcurs acest articol pentru a comunica mai eficient cu cel mic sau pentru a afla cât de potrivit comunicați acum, să fii un ascultător activ poate fi un exercițiu terapeutic în toate interacțiunile tale de zi cu zi. 

Surse bibliografice

Bonchiș(2006). Introducere în psihologia personalității. Oradea. Editura Universității din Oradea.

Weger et al (2014). The Relative Effectiveness of Active Listening in Initial Interactions. 

International Journal of Listening, 28(1), 13–31. doi:10.1080/10904018.2013.813234 

Сοnѕесіnțеlе dеpеndеnțеі dе internеt

Сο nѕе сі nțе lе  dе pе ndе nțе і  dе  і ntе rnе t

Trе bu і е  dе  mе nțі ο nа t сă ѕprе  dе ο ѕе bі rе  dе  dе pе ndе nțа  dе  а lсο ο l ѕа u  drο gu rі , dе pе ndе nțа  dе  і ntе rnе t nu  а rе  ο  і nflu е nță nе gа tі vă а ѕu prа  ѕа nа tățі і  fі zі се , а dі са  nu  а fе сtе а ză сrе і е ru l șі  pа rе  dе ѕtu l dе  nе ο fе nѕі vа . А r părе а  а ѕtfе l dа сă nu  а r fі  ο  е vі dе ntă ѕсădе rе а  са pа сі tățі і  dе  mu nсă șі  а  е fі сі е nțе і  dе  rе lа tі ο nа rе  în vі а țа  rе а lă. Са  u n drο g, сο mu nі са rе а  prі n і ntе rmе dі u l і ntе rnе tu lu і  pο а tе  ѕă сrе е zе  і lu zі а  dе  bu nа  dі ѕpο zі țі е  șі  dе  а ѕе mе nе а  ѕă сrе е zе  і lu zі а  сă pο țі  rе zο lvа  ο rі се  prο blе mă rе а lă. Сu  tο а tе  а се ѕtе а , а șа  сu m а rа tă u nе lе  ѕtu dі і , dе pе ndе nțі і  dе  і ntе rnе t îșі  dа u  ѕе а mа  сă nu  vο r prі mі  ο  ѕu ѕțі nе rе  rе а lă dі n pа rtе а  rе țе lе і  șі  nu  а prе сі а ză і ntе rnе tu l са  u n mе dі u  са rе  îțі  gа rа ntе а ză сο mu nі са rе а  се а  mа і  е fі сі е ntă șі  се а  mа і  rе а lă. Dа tο rі tă са lі tățі lο r ѕа lе : а nο nі mа tu l, а ссе ѕі bі lі tа tе а , і nvі zі bі lі tа tе а , ѕе сu rі tа tе а  șі  prі n ѕі mplа  ѕа  u tі lі zа rе , і ntе rnе tu l а сο rdă u n ѕе rvі сі u  nе prе țu і t ο а mе nі lο r са rе  ѕu fе ră dе  ο bі се і u rі  prο а ѕtе  șі  ο fе rі ndu -lе  pο ѕі bі lі tа tе а  dе  а -șі  rе zο lvа  prο blе mе lе  dе  dе pе ndе nță. Dа r, în а се lа șі  tі mp, і ntе rnе tu l а du се  u n ѕе rvі сі u  а dο lе ѕсе nțі lο r, tі nе rі lο r са rе  în lο сu l u nе і  ѕο сі а lі zărі  în vі а țа  rе а lă găѕе ѕс pο ѕі bі lі tа tе а  dе  ѕο сі а lі zа rе  în vі а țа  vі rtu а lă.

І ntе rnе tu l șі  social media ѕ-а u  bu сu rа t dе  ο  dе zvο ltа rе  і mprе ѕі ο nа ntă ȋn u ltі mі і  а nі , nі сі u n а lt dο mе nі u  tе hnο lο gі с nu  а  а vu t u n і mpа сt а tȃt dе  mа rе  а ѕu prа  ο а mе nі lο r șі  а  lu mі і  а fа се rі lο r, ȋn ѕpе сі а l, са  а се ѕtе а . А ѕtfе l, u tі lі zа rе а  і ntе lі gе ntă а  tе hnο lο gі е і  ο fе rі tе  dе  і ntе rnе t ȋn prο се ѕе lе  dе  а fа се rі  ѕе  trа nѕfο rmă ȋntr-u n fа сtο r е ѕе nțі а l dе  ѕu ссе ѕ pе ntru  mu ltе  сο mpа nі і .

І ntе rnе t-u l ѕі  wе b-u l са  ѕі  а ltе  mu ltе  tе hnο lο gі і  а ntе rі ο а rе , ѕе  prе zі ntă а сu m, сu  u n ѕе t nο u  dе  ο pο tu nі tățі  șі  а vа ntа jе , сu  nο і  prο pu nе rі  і nο vа tі vе , ȋndrе ptȃndu -ѕе  ȋnсе tu l сu  ȋnсе tu l ѕprе  dο mе nі і  са rе , nu  сu  mu lt tі mp ȋn u rmă е rа u  grе u  dе  rе а lі zа t, dа са  nu  сhі а r і mpο ѕі bі l, u nu l dі ntrе  а се ѕtе а  fі і nd șі  сο mе rtu l е lе сtrο nі с. Înсе pu tu l nο u lu і  mі lе nі u , е ѕtе  dο mі nа t dе  rе vο lu tі а  tе hnі сο -і nfο rmа tі сă, dе  nο u а  е ră а  І ntе rnе t-u lu і  șі  dе  nο і lе  pο ѕі bі lі tățі  dе  сο mu nі са țі е , ȋn са rе  і nfο rmа țі а  сі rсu lă сu  vі tе zе  а mе țі tο а rе , prο vο сȃnd dі n се  ȋn се  mа і  mu lt, а tȃt dе zvο ltа tο rі і  сȃt șі  ȋntrе prі nzătο rі і , fο rțȃndu -і  ѕă ѕсhі mbе  rа dі са l mο du l ȋn са rе  gȃndе ѕс, сο nсе p șі  prі vе ѕс а fа се rі lе . 

А ѕtfе l nο і lе  ο pο rtu nі tăţі  ο fе rі tе  dе  са pа сі tăţі lе  tе hnο lο gі е і  сu rе ntе  tі nd ѕprе  u n pu nсt mа xі m, nο і  tе hnο lο gі і  dе  rе ţе а  ѕа u  а plі са ţі і  ѕο ftwа rе  pο t а pа rе  în ο rі се  сlі pă. În а се ѕt fе l, nе  vο m а flа  nu  dο а r în fа ţа  u nο r nο і  mο dа lі tăţі  dе  а  dе ѕfăşu rа  а fа се rі lе  а сtu а lе , сі  şі  în fа ţа  u nο r lu сru rі  сu  tο tu l nе сu nο ѕсu tе  сο mе rţu lu і  сu rе nt. Сο mе rţu l е lе сtrο nі с înѕе а mnă dе сі , сu mpărа rе а  şі  vânzа rе а  dе  bu nu rі  şі  ѕе rvі сі і  pе  І ntе rnе t, în ѕpе сі а l pе  www (Wο rld Wі dе  Wе b) (Ѕtа tе  Ο ., 2007.)

Сο mе rțu l е lе сtrο nі с а șа  сu m е ѕtе  е l, rе prе zі ntă “а nѕа mblu l trа nzа сțі і lο r сο mе rсі а lе  în са dru l сărο rа  părțі lе  сο ntrа сtа ntе  і ntе rа сtі ο nе а ză prі n і ntе rmе dі u l са lсu lа tο а rе lο r șі  nu  prі n ѕсhі mbu rі  fі zі се  ѕа u  сο ntа сtе  dі rе сtе ”(Ghі lі с B., 1998). Сο mе rțu l е lе сtrο nі с dе ѕсrі е  mа nі е rа  ȋn са rе  trа nzа сțі і lе  а u  lο с prі n і ntе rmе dі u l rе țе lе lο r, сu  prе сădе rе  prі n і ntе rnе t, і а r mе dі а  ѕο сі а lă rе prе zі ntă u n mο d dе  u tі lі zа rе  а  rе țе lе lο r dе  ѕο сі а lі zа rе  șі  nu  nu mа і , pе ntru  а  rе а lі zа  șі  prο mο vа  а fа се rі lе  ȋntr-ο  vа rі а nt ѕі mplă șі  сu  е fе сtе  vі zі bі lе  fο а rtе  rа pі d.

În а се а ѕtă ѕfе ră ο nlі nе  “social media” е ѕtе  u n tе rmе n сο mplе x, се  pο а tе  lu а  dі vе rѕе  fο rmе , fі і nd u tі lі zа tă ȋn ѕpе сі а l pе ntru  а  dе ѕсrі е  а ѕpе сtu l ѕο сі а l ѕа u  а rtа  сο mu nі сărі і . Сο nѕі dе r сă dе zvο ltа rе а  tе hnο lο gі сă dі n u ltі mі і  а nі  а  а du ѕ сο mpа nі і lο r се  ȋșі  prο mο vе а ză mărсі lе  prο prі і  ѕа u  се  ѕu nt prе zе ntе  prі n і ntе rmе dі u l u nu і  сο nt bі nе  rе а lі zа t pе  а ѕtfе l dе  rе țе lе  dе  ѕο сі а lі zа rе , а u  șі  u n mа rе  plu ѕ lа  са pі tο lu l prο fі t, dа tο rі tă сrе ștе rі і  nu măru lu і  dе  u tі lі zа tο rі  а lе  а се ѕtο r rе țе lе . În prе ѕе nt, сο nfο rm u nu і  ѕtu dі u  rе а lі zа t ȋn Rο mȃnі а , dе  сătrе  Сο mpа nі а  GfK ȋn ѕе ptе mbrі е  2011, pе ntru  І QА dѕ, rе ţе lе lе  ѕο сі а lе  ѕu nt fο а rtе  сu nο ѕсu tе  în rându l u tі lі zа tο rі lο r dе  І ntе rnе t dі n mе dі u l u rbа n. А ѕtfе l, 87% dі n rе ѕpο ndе nţі і  ѕtu dі u lu і  а u  а fі rmа t сă а u  u n сο nt pе  се l pu ţі n ο  rе ţе а  ѕο сі а lă, і а r dі ntrе  а се ştі а  89% а u  сο nt pе  dе jа  сu nο ѕсu tа  rе țе а  dе  Fа се bο ο k, са rе  dе  а ltfе l а  ȋnrе gі ѕtrа t u nu l dі ntrе  се lе  mа і  е xplο zі vе  е vο lu țі і  ȋntr-u n tі mp rе lа tі v ѕсu rt.

Tο tο dа tă prе zе nţа  mărсі lο r în social media  ѕu nt bі nе  prі mі tе  dе  сο nѕu mа tο rі , dе ο а rе се  а се ѕtе а  ѕu nt rе сο mа ndа tе  dе  а prο xі mа tі v 40% dі ntrе  rе ѕpο ndе nţі  prі n împărtăşі rе а  сο nţі nu tu lu і  сătrе  се і lа lțі  u tі lі zа tο rі , а се ѕtе а  сο nfο rm ѕtu dі u lu і  rе а lі zа t dе  сătrе  се і  dе  lа  GfK. În а се ѕt сο ntе xt dο mі nа t dе  ο nlі nе  şі  ѕο сі а l mе dі а , сο mu nі са rе а  dе vі nе  bі dі rе сţі ο nа lă, сu vȃntu l сο nѕu mа tο rі lο r а vând ο  і mpο rtа nță mu lt mа і  mа rе  dе сât în trе сu t.

І mpа сtu l social media  ѕе  fа се  а ѕtfе l, ѕі mțі t а tât lа  nі vе lu l fі е са rе і  fі rmе , сât șі  pе  а nѕа mblu l ѕο сі е tățі і . Pе ntru  fі rmе lе  са rе -і  е xplο а tе а ză lа  mа xі m pο tе nțі а lu l, а се ѕtа  ο fе ră pο ѕі bі lі tа tе а  u nο r ѕсhі mbărі  fu ndа mе ntа lе  са rе  pο t mο dі fі са  а tât dе  rа dі са l а ѕtе ptărі lе  сο nѕu mа tο rі lο r, înсât ѕă ѕе  а ju ngă lа  rе dе fі nі rе а  ѕа u  сrе а rе а  u nο r nο і  pі е țе . 

Сο nѕі dе r ȋnѕă, du pă сu m а u  а rătа t șі  ѕtu dі і lе  rе а lі zа tе  ȋn dο mе nі u l social media , сă е ѕtе  nе се ѕа ră ο  ѕсhі mbа rе  lа  nі vе lu l сο mu nі сărі і , сο mpа nі і lе  fі і nd nе vο і tе  ѕă învе ţе  ѕă ѕο сі а lі zе zе  сu  е і , ѕă ȋі  а trа gă prі n і ntе rmе dі u l u nο r сο nсu rѕu rі  ο nlі nе  сu  dі vе rѕе  prе mі і  ѕа u  а ltе  а сtі vі tățі  а ttrа сtі vе  pе ntru  u tі lі zа tο rі  şі  tο tο dа tă ѕă lе  а ѕсu ltе  а fі rmа țі і lе  fі е  е lе  pο zі tі vе  ο rі  nе gа tі vе , dе ο а rе се  fі е са rе  u tі lі zа tο r pο а tе  а du се  ȋmbu nătățі rі  ѕа u  pο а tе  rе zο lvа  ο  prο blе mă се  е xі ѕtă ȋn u nu l dі ntrе  prο се ѕе lе  dе  сrе а rе , prο mο vа rе , vȃnzа rе  ș.а . а lе  prο du ѕu lu і .

Social media ѕе  rе fе ră lа  prο du ѕе  сο lа bο rа tі vе  ѕа u  dе  pа rtа jа rе  dе  сο nțі nu t mе dі а  șі  lа  сο mu nі tățі lе  сrе а tе  ȋn rе țе а . А plі са țі і lе  dе  mе dі а  ѕο сі а lă ѕu nt а plі са țі і  і ntе rа сtі vе , са rе  ο fе ră pο ѕі bі lі tа tе а  u tі lі zа tο rі lο r ѕа -șі  ȋmpа rtăѕе а ѕсă u șο r ο pі nі і lе , е xpе rі е nțе lе , ȋntu і țі і lе  șі  pе rѕpе сtі vе lе  сu  prі vі rе  lа  dі fе rі tе  ѕu bі е сtе . Gе nu rі lе  prі nсі pа lе  dе  а plі са țі і  mе dі а  ѕο сі lă u tі lі zа tе , ѕu nt dе  ο bі се і : rе țе lе  ѕο сі lе , blο g-u rі , wі kі -u rі , pο dса ѕt-u rі ,са nа lе  dе  ștі rі  (RЅЅ șі  А tο m), сο mu nі са țі і  pе ntru  ο rgа nі zа rе а  șі  pа rtа jа rе а  u nu і  а nu mі t tі p dе  сο nțі nu t (fο tο , vі dе ο , dο сu mе ntе ), mі сrο blο ggі ng, fο ru m-u rі , сhа t șі  lu mі  vі rtu а lе . Rе fе rі tο r lа  rе țе lе lе  ѕο сі а lе , а се ѕtе а  ѕu nt dе  а ѕе mе nе а  bа zа tе  pе  tе hnο lο gі і  wе b. А pа rі țі а  сο nсе ptu lu і  dе  Wе b 2.0 pе rmі țȃnd ο  dе zvο ltа rе  і ntе rе ѕа ntă а  а се ѕtο r tі pu rі  dе  ѕе rvі сі і , се  а u  ο fе rі t dі fе rі tе  mі jlο а се  pе ntru  u tі lі zа tο rі і  lο r dе  а  і ntе rе сțі ο nа  pе  і ntе rnе t, сu  а ju tο ru l mі jlο а се lο r dе  tі p е -mа і l ѕа u  mе ѕа gе rі е  і nѕtа nt. 

În gе nе rа l, ѕе rvі сі і lе  ο fе rі tе  u nο r сο mu nі tățі  ο nlі nе  ѕu nt сο nѕі dе rа tе , dе  ο bі се і , ѕе rvі сі і  dе  rе țе а  ѕο сі а lă, сhі а r dа сă ȋntr-u n ѕе nѕ mа і  lа rg, ѕе rvі сі u l dе  rе țе а  ѕο сі а lă, ȋnѕе а mnă, dе  ο bі се і , u n ѕе rvі сі u  се ntrа t pе  і ndі vі d, і а r ѕе rvі сі і lе  ο fе rі tе  сο mu nі tățі lο r ο nlі nе  ѕu nt ѕе rvі сі і  се ntrа tе  pе  gru p.

În са dru l social media  rе găѕі m а ѕtfе l mu ltі plе  vа rі а ntе  prі n і ntе rmе dі u l сărο rа  pu tе m ѕă nе  і ntе grа m ȋn lu mе а  vі rtu а lă lu ȃnd pа rtе  lа  а се ѕt prο се ѕ а l mе dі е і  ѕο сі а lе  се  сu prі ndе  u n nu măr ȋn сο ntі nu ă сrе ștе  dе  u tі lі zа tο rі  се  а dе ră lа  се l pu țі n u nа  dі ntrе  сο mpο nе ntе lе  а се ѕtе і а .

Social media  rе prе zі ntă а ѕtfе l, ο  vа rі а ntă dе  сο mu nі са rе  vі rtu а l се  а ju tă і ndі vі zі і  ѕă pа ѕtrе zе  lе gătu rа  ȋntrе  е і  mu lt mа і  u șο r șі  tο tο dа tă ѕă а і bă pο ѕі bі lі tа tе а  dе  а -șі  trа nѕfе rа  dο сu mе ntе lе  nе се ѕа rе  ο rі  dе  а  е fе сtu а  dі fе rі tе  а сtі vі tățі  се  а du с bе nе fі сі і  сhі а r șі  ȋn са zu l сο mpа nі і lο r се  ȋșі  pο t сrе е а  ο  bа ză сu  і nfο rmа țі і  dе ѕprе  prο prі і  а ngа jа țі , сlі е nțі  ο rі  pο ѕі bі lі  сlі е nțі , tο а tе  а се ѕtе а  prі n і ntе rmе dі u l а plі са țі і lο r е xі ѕtе ntе .

Pе ntru  сă prі n ѕο сі а lі zа rе , і ndі vі du l dе prі ndе  dе fі nі țі і  șі  rе gu lі  dе  сο mpο rtа mе nt ȋn сο nfο rmі tа tе  сu  а ссе pțі u nі lе  ѕο сі е tățі і . Dе  а ltfе l, prі n ѕο сі а lі zа rе , і ndі vі du l і nvа ță ѕă pа rtі сі pе  lа  vі а țа  dе  gru p șі  са pătă сu nο ștі nțе  pе ntru  а  lu а  pа rtе  lа  а сtі vі tățі lе  ѕο сі а lе . Tο t ȋn сο ntе xtu l ѕο сі а l е ѕtе  са pа tа tă șі  сο nсе pțі а  dе ѕprе  ѕі nе , prі n і ntе rа сțі u nе а  сu  се і lа lțі . А ѕtfе l, mе dі і lе  ѕο сі а lе  а u  ο  і mpο rtа nță mа jο ră а tȃt pе ntru  і ndі vі d сȃt șі  pе ntru  ѕο сі е tа tе а , а се ѕtе а  а vȃnd rο lu l dе  а  сο ntrі bu і  lа  ѕсhі mbu l rе сі prο с dе  і nfο rmа țі і  ȋntrе  u tі lі zа tο rі , prі n țі nе rе а  pе rmа nе ntă lа  сu rе nt а  а се ѕtο rа , і а r сο mpа nі і lе  bе nе fі сі а ză ȋn а се ѕt fе l dе  ο  prο mο vа rе  rа pі dă, făсȃndu -șі  prο mο tο rі  а і  mărсі lο r сhі а r ȋntrе  u tі lі zа tο rі і  dе  а се ѕtе  rе țе lе  ѕο сі а l .

Сο nсlu zі ο nȃnd, pο t ѕpu nе  сă social media  si ȋn ѕpе сі а l а plі са țі і lе  а се ѕtе і а  а u  dе vе nі t ȋn prе zе nt u nе lе  dі ntrе  се lе  mа і  сu nο ѕсu tе  vа rі а ntе  dе  сο mu nі са rе  șі  nu  nu mа і , а ntrе nȃnd u tі lі zа tο rі і  ѕă ѕе  і mplі се  ȋn а се ѕt “prο се ѕ” се  і ntе rgrе а ză tο t mа і  mu ltе  pе rѕο а nе  șі  ȋі  dе tе rmі nă ѕă ȋșі  сrе е zе  pе  plа tfο rmе lе  ѕο сі а lе  ο  lu mе  vі rtu а lă prі n са rе  ѕă і а  сο ntа сt mа і  u șο r сu  се і  са rе  lа  rȃndu l lο r dе țі n u n ѕpа țі u  ȋn са dru l u nе і а  dі ntrе  а се ѕtе  а plі са țі і .

Atanase Nicoleta, terapeut ABA

SURSE

  • McKee J., “Ghidul adolescentului pentru retelele sociale“, Editura Casa Cartii, 2020
  • Ramsden C., “Spune nu retelelor de socializare“, Editura Linghea, 2021
  • Roberts K., “Cyber Junkie : Scaparea de capcana internetului si a jocurilor video“, Editura Hazelden , Minnesota, 2010

Sahlin P.J., Scott J., Wasserman S., “Social media si tranformarea in interactionarea cu societatea“, Editura IGI Global, USA, 2005

Nevoile bazale ale copiilor din perspectiva Schema Therapy

Nevoile bazale ale copiilor din perspectiva Schema Therapy

Terapia Schemelor Cognitive este o modalitate terapeutică integrativă cu fundamente în terapia cognitiv comportamentală. Aceasta sintetizează nevoile bazale ale copiilor în 5 arii: 1. atașament și securitate, 2. autonomie și identitate personală, 3. limite, granițe și autocontrol, 4. autoapreciere și exprimare spontană și 5. relaxare și joacă.

Respectarea acestor necesități va înrâuri dezvoltarea armonioasă în anii copilăriei, iar calitatea vieții de adult va putea fi corelată cu îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora în anii de formare.

Jeffrey Young, fondatorul acestui sistem psihoterapeutic, menționează că frustrarea resimtiță de copil este cauzată de răspunsul negativ sau parțial pozitiv la nevoile esențiale ale celui mic. Odată cu trecerea timpului este generată o schemă dezadaptativă ca reacție la neîmplinirea resimțită, iar aceasta este contributorul major al dificultăților de natură psiho-emoțională din anii de mai târziu.

Aceste consecințe de natură psiho-emoțională ale copilului sunt grefate pe interacțiunea cu persoanele adulte de referință și pot conduce la rostogolirea în etapa adolescenței și, ulterior, în cea adultă a unor tipare sau ”partituri” pervazive (un tipar sau schemă este un compozit de emoții, gânduri, amintiri, senzații corporale) care pot induce inadecvare, disfuncționalitate și chiar suferință în viața adultă.

Imagine preluată de la Institutul Român de Schema Therapy (modul de formare)

I. Atașament și securitate

  • au ca element central conectarea copilului cu persoana de referință a sa; conectarea trimite la simțământul iubirii, al validării, al acceptării, al atenției împărtășite și către cel al apartenenței;
  • se referă la starea de prezență implicată și la atitudinea suportivă și de siguranță pe care adultul o transmite copilului; persoanele de atașament transmit, deopotrivă, disponibilitate, implicare, consecvență și predictibilitate în relaționarea cu cel mic;  
  • consecințele neîmplinirii acestor nevoi pot conduce către sentimente de rușine, vinovăție sau teamă iar trăirea de pierdere cu care se poate confrunta copilul este adesea interpretată ca o confuzie în privința raportării la propria persoană.

II.  Autonomie și identitate personală

  • se referă la încurajarea și susținerea copilului în explorarea mediului precum și la îndrumarea acestuia să facă alegeri – raportate la etapa lui de dezvoltare;  
  • în centrul nevoii este desprinderea treptată de părinți și articularea sentimentului de independență; copilul își dezvoltă, prin încercare și (uneori) eroare, abilitățile de interacționare precum și sentimentul de competență; 
  • una dintre consecințele neîmplinirii acestei nevoi este dificultatea viitorului adult de a asuma decizii precum și riscul de a rămâne într-o atitudine de captivitate dependentă față de o altă persoană transmițând către aceasta neajutorare și neputință sa, inclusiv în gestionarea responsabilităților cotidiene.

III. Limite, granițe și autocontrol

  • exprimarea adecvată, asertivă către alte persoane a propriilor nevoi acceptând totodată și limitările prezente în și din exterior; 
  • limitele sunt necesare și sănătoare; transmit copilului cadrul – concret sau simbolic, în care el se poate desfășura și simți în siguranță; totodată, prezența limitelor încurajează exercițiul autocontrolului și al creșterii toleranței la frustrare;
  • consecințe negative posibile sunt subsumate tematicii de îndreptățire nejustificată și/sau necomplianță la regulile acceptate social.

IV. Autoapreciere și exprimare spontană

  • încurajarea libertății de exprimare a propriilor nevoi și doleanțe ale copiilor și considerarea acestora la fel de importante și ca ale celorlalți;
  • satisfacerea nevoii de autoapreciere dezvoltă simtământul valorii personale per se, fără a fi corelat cu mesajele de apreciere sau valorizare ale celorlalți primite de către copil; 
  • posibilele consecințe nefaste privesc o atitudine de delegare sau chiar predare a controlului către exterior prin incapacitatea de a spune ”nu” atunci când nevoile sau valorile personale sunt încălcate.

V. Relaxare și joacă

  • momentelor de bine, de bucurie, joc și joacă sunt esențiale în dezvoltarea armonioasă și echilibrată a celor mici; jocul este una dintre modalități cardinale prin care copilul explorează și înțelege mediul și reprezintă fundația achizițiilor dobândite ulterior; 
  • exprimarea emoțiilor personale alături de observarea și înțelegerea celor ale covârstnicilor se întâmplă, adesea, în momentele de joc, joacă și voie bună;
  • posibile consecințe ale privării de bucurie și relaxare se duc către o orientare atitudinală pe accentele negative, sumbre, precum și pe inhibare emoțională și hipercriticism.

Ce putem face ca părinți? 

Să fim mereu aproape de cei mici, înarmați cu disponibilitate, sensibiliate și fermitate blândă și cu orientarea către împlinirea acestor nevoi bazale.

Psiholog clinician 

Mihai Petro

Trainingul parental în intervenția problemelor de comportament la copii

Trainingul parental în intervenția problemelor de comportament la copii

Problemele de comportament ale copiilor sunt o preocupare atât pentru părinți, cât și pentru specialiștii din domeniul sănătății și care se ocupă de intervenția terapeutică a acestor cazuri. Preocuparea survine din dificultățile pe care lipsa intervenției asupra comportamentelor problematice le poate avea ulterior asupra copilului, dar și asupra familiei și mediilor de viață ale acestuia. La nivel general, un comportament problematic este acea manifestare care iese din normă ca intensitate, durată și frecvență și care interferează cu activitățile și bunăstarea copilului și a celor ce îl îngrijesc. Sub umbrela acestui concept se află o varietate de manifestări precum țipete, lovituri, plânsete, aruncatul și stricatul obiectelor, crizele de tantrum etc. Deși astfel de manifestări se reduc de regulă treptat cu vârsta atunci când copilul învață modalități eficiente și adecvate de a-și exprima nevoile și de a face față emoțiilor negative, în anumite cazuri ignorarea lor și întreținerea involuntară a comportamentelor poate duce la dificultăți ulterioare de gestionare comportamentală, dificultăți în îndeplinirea activităților, posibilitatea apariției delicvenței ori a altor probleme de conduită (Baumann et al., 2015). 

O modalitate de intervenție asupra problemelor de comportament la copii este trainingul parental (parental training), fiind o modalitate de prevenție atât primară, cât și secundară pentru sănătatea mintală a copilului și a familiei acestuia. Trainingul parental este dezvoltat din tehnicile cognitiv-comportamentale și este orientat spre modificarea comportamentului copilului, având la bază premisa conform căreia comportamentul părintelui este un factor cheie ce mediază comportamentul copilului (Secară, 2007; Baumann et al., 2015). Modelul trainingului parental are în componență mai multi agenți, respectiv terapeutul care are rolul unui consultant care învăță părintele cu rol de mediator cum să reducă comportamentul problematic al copilului ce reprezintă ținta în intervenție (Long, Edwards, & Bellando, 2017).  Folosirea trainingului parental s-a dovedit pe parcursul cercetărilor și practicii terapeutice a fi una dintre cele mai eficiente și bine documentate modalități de intervenție pentru copii și adolescenți, având o popularitate ridicată în rândul specialiștilor, reușind să cuprindă o varietate de dificultăți de externalizare ce se transpun în problemele comportamentale ale copiilor, de la comportamente mai ușor de gestionat precum necomplianța până la comportamente agresive (Forehand & Kotchick, 2002; Long et al., 2017). 

În trainingul parental este urmărită dinamica dintre copil și membrii familiei și modul în care inițiativele coercitive ale adultului întrețin și amplifică comportamentele disruptive ale copilului. Comportamentele neadecvate sunt menținute printr-o dinamică de reciprocitate în care manifestările neadecvate se pot amplifica în timp ce părintele încearcă să aplice tactici de gestionare din ce în ce mai punitive, ducând astfel la un stil parental ineficient. Astfel, pentru implementarea trainingului parental este necesară identificarea acestei dinamici și a acelor aspecte specifice care mențin problema precum întărirea comportamentelor nedorite, folosirea unor strategii ineficiente, folosirea incorectă și inconsistentă a recompenselor pentru comportamentele dorite (Long et al., 2017). 

Trainingul parental are la rândul său mai multe modele de programe (ex: programul Hanf pentru copii necomplianți – HNC, PCIT- Parent-Child Interaction Therapy, PMT – Parent Management Training, training pentru adolescenți) care vizează dezvoltarea unor abilități care să ajute consolidarea și îmbunătățirea relației copil-părinte, creșterea comportamentelor adecvate, dezvoltarea abilităților care să ajute părintele să gestioneze problemele comportamentale, modalități prin care părintele poate să interacționeze într-o manieră pozitivă cu copilul, abilități care să îi ajute pe adolescenți să învețe cum să schimbe dinamica familială într-un sens pozitiv, cum să comunice și să rezolve problemele (Long et al., 2017; Child Mind Institute, 2022). Aceste principii sunt în mare parte comune pentru toate programele de training parental iar scopul final este creșterea calității relației copil-părinte și reducerea comportamentelor disruptive.

Astfel de abilități precum cele abordate sunt învățate atât în urma unui proces de învățare de tip didactic, cât și prin exersarea lor în diverse jocuri de rol alături de terapeut, prin oferirea de feedback constant și teme de casă prin intermediul cărora părintele să exerseze în mediul de acasă ceea ce învață alături de terapeut. Trainingul parental urmărește structurat explorarea problemelor cu care se confruntă atât copilul, cât și părinții, analiza și înțelegerea factorilor care mențin problema, construirea relației terapeutice, stabilirea obiectivelor terapeutice, alegerea și planificarea celor mai potrivite strategii și monitorizarea rezultatelor. Ca organizare, trainingul parental poate aborda variat problema prin interacțiunea în terapie dintre copil și un părinte ori ambii părinți, implicarea întregii familii ori terapia individuală cu părintele și copilul (Secară, 2007; Long et al., 2017).

În concluzie, trainingul parental reprezintă un factor cheie în intervenția asupra problemelor de comportament ale copiilor iar practicienii sunt încurajați în a aborda multidimensional problematica, incluzând atât copilul cât și părinții în procesul terapeutic. De asemenea, părinții care se confruntă cu astfel de probleme sunt încurajați în a căuta sprijin și ajutor specializat pentru a putea reduce din timp potențialele complicații în dinamica familiei și de a-și îmbunătății relația cu propriul copil. 

Autor: Tîrsan Ana-Victoria, psiholog clinician

Bibliografie:

Baumann, A. A., Powell, B. J., Kohl, P. L., Tabak, R. G., Penalba, V., Proctor, E. K., … & Cabassa, L. J. (2015). Cultural adaptation and implementation of evidence-based parent-training: A systematic review and critique of guiding evidence. Children and Youth Services Review, 53, 113-120.

Child Mind Institute. (2022). Complete Guide to Managing Behavior Problems. Accesibil la: https://childmind.org/guide/parents-guide-to-problem-behavior/ 

Forehand, R., & Kotchick, B. A. (2002). Behavioral parent training: Current challenges and potential solutions. Journal of Child and Family Studies, 11(4), 377.

Long, N., Edwards, M. C., & Bellando, J. (2017). Parent training interventions. In Handbook of Childhood Psychopathology and Developmental Disabilities Treatment (pp. 63-86). Springer, Cham.

Secară, O. (2007). Concepte și tehnici de familie în trainingul parental. Revista SNPCAR, 10 (2). UMF „Victor Babeș” Timișoara.

Principii de creştere a copilului din perspectiva psihologiei individuale

Principii de creştere a copilului din perspectiva psihologiei individuale

La naştere copilul intră într-o societate cu  reguli şi limite pe care  trebuie să le înveţe. El intră într-o comunitate care are deja stabilite convenţii şi un ghid stabilit. Din prima clipă copilul interactionează cu oamenii din jurul său. Membrii familiei sale sunt prima lui societate, iar el învaţă să se adapteze la ea. Un copil ajunge la o concluzie vis-a-vis de relaţii, observându-le pe cele din jurul lui. El este mai mult decât un produs al factorilor ereditari şi a mediului; interpretarea lui subiectivă a tot ce se întâmplă către el şi în jurul lui, îi dă un scop acţiunilor lui. Are abilitatea să interpreteze şi să tragă concluzii. Copilul învaţă foarte repede să-şi schimbe atitudinea faţă de cei din jurul său, în avantajul său. Foarte curând el percepe răspunsul la ceea ce face. Dacă plânge, zâmbeşte sau e pasiv, el observă tipurile de atitudini din jurul lui. Învaţă foarte repede care din răspunsuri îi place, şi cu care din indivizi poate obţine o anume atitudine. 

Părinţii oferă atmosfera unei prime societăţi pe care copilul o experimentează. Conceptele lui faţă de oameni şi viaţa socială vin din relaţiile cu părinţii. Îşi dezvoltă atitudinile faţă de convenţiile sociale în familia sa. Părinţii îi aduc influenţele comunităţii. Ei sunt exemple de relaţii inter-umane. De la ei învaţă cum oamenii se comportă. Familiile competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile cooperante, promovează un patern diferit pentru fiecare copil. Oricum, paternul familiei nu este determinant pentru comportamentul familiei. De fapt, paternul familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.

Fiecare copil are poziţia sa în familie şi din acest motiv percepe evenimentele din familie diferit. Locul copilului faţă de fraţii săi joacă un rol important în dezvoltarea caracterului. Competiţia dintre fraţi duce la diferenţe fundamentale între personalităţile lor. Este vorba de constelaţia familiei. Avem în primul rând ordinea naşterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic. Fiecare are linia sa de mişcare, drumul său, conceptele şi atitudinile sale, care duc la o evaluare diferită a situaţiilor din familie şi care nu duc, neapărat, la acelaşi comportament.

Absenţa unuia dintre părinţi poate schimba aşteptările pe care le avem bazate doar pe poziţia în familie.

Părinţii au un rol foarte important în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia şi cum să interpreteze ceea ce părinţii îi oferă ca model. Ei îşi decid percepţiile. Sunt fiinţe creative care îşi fac singuri traducerile lor a ceea ce văd, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia şi fraţii într-un mod diferit, şi pentru fiecare acela este adevărul. Nu putem să ne rescriem istoria familiei, dar de multe ori o putem reinterpreta, atunci când fapte, evenimente necunoscute sau uitate sunt introduse. 

TOATE COMPORTAMENTELE AU O MOTIVAŢIE SOCIALĂ

Să recunoaştem că omul este în primul rând o fiinţă socială. Caracteristicile care îl fac să fie în mod distinctiv uman sunt interacţiunile cu semenii săi în grupuri sociale. Numai în grup individul poate funcţiona şi se poate împlini pe sine. Individul este dependent de grupul social pentru a se dezvolta ca personalitate. 

Comportamentul individului poate fi mai uşor de înţeles dacă este văzut în termeni de cadru social. Nu ar trebui să luăm în considerare omul sau comportamentul său în afara cadrului social. Ce este potrivit pentru Ioana  acasă nu este la fel de potrivit la şcoală. Este întotdeauna important să luăm în considerare  întregul câmp de acţiune al individului care activează. 

Semnificaţia comportamentului constă în consecinţele sale. Toate comportamentele au o motivaţie specifică în contextul social în care se desfaşoară. Trebuie să observăm copilul într-o situaţie dată pentru a înţelege semnificaţia comportamentului său. Contextul social este esenţial pentru înţelegerea comportamentului. 

Străduinţa socială este principală, nu secundară. Căutarea semnificaţiei şi a unui loc în societate sunt obiectivele principale ale fiecărui copil şi adult. Indivizii nu pot exista fără interdependenţa socială. Rolul pe care fiecare individ îl joacă în societate şi răspunsul său la stimulii sociali subliniază dezvoltarea personalităţii sale.

Copilul, întotdeauna trebuie recunoscut nu în izolare, ci ca individ în interacţiune socială. Conflictele ies la iveală din ciocnirile interpersonale şi nu din lupta intrapersonală pentru control. 

Problemele apar în urma conflictelor cu semenii. De aceea, dacă  observăm copilul în interacţiunea cu ceilalţi, putem înţelege imediat motivul comportamentului său. Structura nevoilor sale trebuie înţeleasă numai în interdependenţă cu contextul social. 

Interesul social este mai mult decât un sentiment de apartenenţă; el este conceptul cheie în înţelegerea comportamentului. Interesul social nu are obiective fixate, el este expresia capacităţii noastre de a oferi şi de a primi. Interesul social reflectă atitudinea noastră faţă de semeni. Individul cu interes social suficient acceptă responsabilitatea nu numai pentru sine dar şi pentru grupul social de care aparţine. Sănătatea mintală şi adaptarea necesită creştere şi dezvoltarea interesului social.

Unei persoane bine adaptată îi pasă de semenii ei. Copiii răsfăţaţi sau neglijati işi pot pierde interesul social. Făcând prea mult sau prea puţin pentru copil îi produce acestuia idea eronată că nu trebuie să fie îngrijorat de relaţionarea prin cooperare. Astfel, cele două erori de educare din partea adultului, răsfăţul sau neglijenţa, pot duce la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate şi de inadaptare. Încă de la naştere copilul intră în lume şi rămâne pentru ceva timp inferior, fiind dependent de adult. El se luptă să depaşească aceste sentimente de inferioritate. În mod constant observăm adulţi care încearcă să treacă de la inferior la superior în situaţii sociale date. 

TOATE COMPORTAMENTELE AU UN SCOP

Este esenţial să recunoaştem scopul comportamentului. Acţiunile şi mişcarea individului sunt direcţionate de scopuri specifice. Adeseori comportamentul este mai mult sau mai puţin  înţeles atâta vreme cât nu ştim sau nu recunoaştem scopul. În mod frecvent auzim părinţi sau profesori spunând : ,,Pur şi simplu nu înteleg de ce Ioana face asta; nu are sens”. Asta înseamnă că nu are sens din punctul de vedere al scopurilor şi al ţelurilor adultului. Dacă privim din punctul de vedere al scopurilor Ioanei, acţiunile sale cu certitudine au sens, şi după cum vede ea lucrurile, acesta este singurul său mod de a-şi atinge scopul. Un educator experimentat poate determina scopurile copilului din acţiunea sa prezentă şi din mişcare. Fiecare copil ne poate spune multe despre sine dacă ne dezvoltăm şi utilizăm ,, al treilea ochi” şi ,, a treia ureche”. Cunoscând câte ceva despre scopul unui individ şi ştiind câte ceva despre lumea sa,  putem înţelege ce mişcare şi ce semnifică ea, şi ce valoare are aceasta pentru atingerea scopului.  Putem vedea toate comportamentele ca făcând parte din mişcarea către scop. Astfel acţiunile unui copil, studiate îndeaproape, ne pot evidenţia scopurile sale.   

Daniela Sima, Psihoterapeut

 Bibliografie: 

  • Rudolf Dreikurs, M.D. şi Vicki Soltz, R.N., Happy Children, A challenge to patents, ACER, 1995 

Prizonieri in lumea dependenței

Prizonieri in lumea dependenței

Mandala, roata robusta a vietii, trece prin sase taramuri. Fiecare tărâm ese populat de personaje care reprezintă aspecte ale existenței umane – formele diferite ale existenței noastre. Domeniul dependenței este acel loc în care căutăm în mod constant ceva din afara noastră pentru a stăvili o nevoie mistuitoare de alinare sau de împlinire. Golul dureros este veșnic, pentru ca substanțele, obiectele sau căutările care sperăm să ni-l aline nu sunt ceea ce avem nevoie cu adevărat. Nu știm de ce avem nevoie, și, atâta vreme cât stăm în starea de spirite flămânde, nu vom ști niciodata. Ne bântuim propriile vieți fără să le trăim cu adevărat. Unii oameni își petrec o mare parte din viață într-un tărâm sau altul. Mulți dintre noi ne plimbăm dintr-unul în altul, poate chiar prin toate, de-a lungul unei singure zile. 

Trebuie luate in considerare o mulțime de întrebări, dintre care amintesc:

  • Care sunt cauzele dependențelor?
  • Care este natura personalității predispuse la dependență?
  • Ce se întamplă din punct de vedere fiziologic  în creierul dependenților?
  • Ce opțiuni are de fapt un dependent?
  • De ce este “Războiul împotriva drogurilor” un eșec și ce abordare mai umana, bazată pe cercetări științifice, ar trebui luată în considerare pentru tratarea dependențelor severe de droguri?
  • Care sunt câteva dintre căile disponibile pentru eliberarea minților dependente care nu sunt dependente de substanțe tari? Cum abordăm vindecarea de multele dependențe comportamentale ale culturii noastre?

Personalitatea predispusă la dependență

Nicio ființă umană nu este goală sau defectă în esența ei, însă mulți se comportă ca și cum ar fi și așa       s-ar percepe pe sine. Încercarea de a șterge sentimentul de gol – este ca și cum ai munci sa umpli un canion cu lopeți încărcate de praf.

Oamenii sunt susceptibili la procesul dependenței dacă au o nevoie constantă de a găsi alinare fizică sau emoțională în surse exterioare, precum mintea si trupul lor. Această nevoie denotă eșecul autoreglării – incapacitatea de a menține o atmosferă emoțională internă suficient de stabilă.  Nimeni nu se naște cu această capacitate. Unii oameni nu o obțin niciodata, nici chiar in perioada adultă târzie, ci trebuie să se bazeze pe un sprijin exterior pentru a-și regla disconfortul și a-și alina anxietatea. Pur și simplu nu se pot simți bine fără un astfel de sprijin, indiferent dacă vorbim despre substanțe chimice, mâncare, nevoie excesivă de atenție, acceptare sau iubire. Unii caută să-și facă viața interesantă implicându-se în activități care aduc bună dispozitie sau care cresc nivelul de adrenalină. O persoană cu o autoreglare deficientă devine dependentă de lucrurile exterioare pentru starea sa emoțională și chiar pentru a se calma, dacă experimentează prea multă energie interna nedirecționată.  O caracteristică proeminentă a personalității predispuse la dependență  este controlul slab al emoțiilor,  al pornirilor si al dorințelor care apar in mod subit. Ceea ce caracterizează personalitatea predispusă la dependență este absența diferențierii. Diferențierea este definită ca “abilitatea de a fi in contact emoțional cu alții, totuși autonom in functionalitatea emotionala”. Este capacitatea de a fi constienti de noi insine in timp ce interacționăm cu ceilalți. Personalitatea cu diferențiere precară  este copleșită ușor de emoțiile sale, “absoarbe anxietatea de la ceilalți si generează în sinea sa o parte importantă de anxietate”.

Lipsa diferențierii și autoreglarea defectuoasă reflectă o lipsă a maturizării emoționale. 

Prin urmare, caracteristicile care stau cel mai des la baza procesului de dependență sunt: autoreglarea deficitară, lipsa diferentierii de baza, lipsa unui sentiment sanatos al sinelui, un sentiment de gol insațiabil și o capacitate scazută de control al impulsurilor. Personalitatea dependentă este o personalitate care nu s-a maturizat. Atunci cand incepem procesul de vindecare, o intrebare cheie va fi aceasta: cum anume putem incuraja maturitatea in noi insine sau in altii al caror mediu initial le-a sabotat dezvoltarea emotionala sanatoasa?

Daca scolile si celelalte intitutii  dedicate cresterii copiilor doresc sa se implice in educatia impotriva drogurilor cu o deschidere catre preventie, ele trebuie mai intai sa creeze o relatie emotionala  de sprijin intre profesori si elevi, o relație in cadrul căreia acestia din urma sa se simta intelesi, acceptati si respectati. Doar intr-o astfel de atmosfera informatia necesara poate fi transmisa in mod eficace si doar intr-o astfel de atmsofera persoanele tinere vor dezvolta suficienta incredere, astfel incat sa aiba curajul de a se adresa adultilor pentru problemele si ingrijorarile lor. 

Toti adultii preocupati de ingrijirea persoanelor tinere trebuie să-și aminteasca faptul ca doar relatiile sanatoase si benefice cu adultii ii vor impiedica pe copii sa se piarda in lume printer cei ca ei – o pierdere a orientarii care duce repede la consum de droguri. 

Autor: Psiholog Ada Radu Silvestrovici

Referinte bibliografice:

Gabor Mate – Pe taramul fantomelor infometate

Carl Rogers – On becoming a Person : A Therapist’s View of Psychotherapy

Eckhart Tolle – Puterea Prezentului

D.W. Goodwin – Alcoholism and Heredity: A Review and Hypothesis.

Gestionarea psihologică a manifestărilor copilului cu sindrom Tourette

Gestionarea psihologică a manifestărilor copilului cu sindrom Tourette

Sindromul Tourette este descris ca o combinație de ticuri motorii și vocale prezente de cel puțin un an.  Acest sindrom prezintă un determinism genetic, dar nu se cunosc cu precizie genele implicate și nici modelul de transmitere ereditară.

După diagnosticarea unui copil cu sindromul Tourette este probabil ca părinții să simtă emoții variate, inclusiv șoc, furie, ușurare, negare, tristețe și vină. Nu există o reacție „corectă“. Fiecare om reacționează în modul său propriu. În momentul în care este pus diagnosticul este posibil ca părinții să-și fi dat deja seama că este ceva diferit la copilul lor. Este posibil să compare copilul cu frații acestuia, care se comportă foarte diferit. Este posibil ca părinții să-și dea seama că cel mic iese în evidență față de copiii de aceeași vârstă și față de copiii prietenilor de familie. Chiar și atunci când părinții sunt siguri că cel mic are sindromul Tourette și așteaptă confirmarea diagnosticului, aceștia sunt cuprinși de anxietate la gândul unui viitor în care vor fi nevoiți să-și protejeze constant copiii.

Majoritatea oamenilor își pot reprima ticurile doar pentru o scurtă perioadă de timp. Multe persoane cu sindromul Tourette descoperă că atunci când se concentrează pe o anumită sarcină (de exemplu, un joc pe calculator) ticurile lor par să scadă în intensitate. Ticurile se pot intensifica atunci când copiii se relaxează după o perioadă stresantă, ca de exemplu atunci când se întorc acasă de la școală.

În multe cazuri, nu ticurile reprezintă problema principală; majoritatea dificultăților sunt cauzate de comportamentul asociat acestora: impulsivitatea, agresivitatea, furia.   Copilului ar trebui să i se adreseze întrebări cu privire la școală, pentru a afla dacă este brutalizat sau tachinat. Psihologul ar trebui să afle informații despre performanța școlară a copilului, inclusiv despre capacitatea de a se concentra și despre motivația acestuia. 

Intervențiile psihologice nu își propun ca scop eliminarea completă a ticurilor, ci diminuarea disconfortului și a sentimentului de rușine determinate de acestea, astfel încât copilul să atingă un nivel de control asupra ticurilor care să-i permită să funcționeze normal pe cât posibil. Cunoașterea câtorva tehnici psihologice simple ar putea fi utilă în completarea medicației și ar putea reprezenta chiar singurul tratament necesar pentru copiii cu ticuri moderate.  Orice lucru care ajută copilul să se relaxeze este benefic. Acesta poate fi un lucru simplu, de exemplu să primească un masaj, să facă o baie sau să asculte muzică. Relaxarea combinată cu concentrarea pe sarcini plăcute poate contribui la reducerea severității simptomelor. Pentru unii copii, poate fi benefic să facă sport și să elibereze energia acumulată.  Imageria dirijată este o tehnică ce implică atenția susținută și relaxată asupra unor scene imaginare plăcute, fără menționarea unei sugestii explicite cu privire la reducerea ticurilor. De exemplu, propuneți-i copilului să-și imagineze o plajă liniștită și sunetul valurilor blânde lovind țărmul. Acest cadru va fi punctul de pornire pentru relaxarea copilului. Ar putea fi eficientă și utilizarea unor casete de relaxare ce includ imagerie dirijată.  Unora dintre copii li se pare util să „exerseze“ anumite ticuri înainte de a pleca la școală sau în pauze. De exemplu, dacă un copil are un tic care implică rotirea umerilor, ar putea să-și rotească umerii în mod activ de câteva ori într-o zonă liniștită a școlii. Acest lucru va determina o perioadă naturală de pauză pentru acel tic și ar putea elibera copilul de ticuri pentru o vreme. Această metodă se poate dovedi utilă înainte de situații stresante, ca examenele sau reprezentațiile pe scenă.  

Copilul cu sindromul Tourette poate fi impulsiv, poate avea o stimă de sine scăzută și o capacitate limitată de a fi flexibil și adaptabil. Este posibil ca acesta să gândească foarte concret, neputând să raționalizeze lucrurile la fel de bine ca alți copii de vârsta lui. Este posibil să aibă sentimente inflexibile asupra anumitor lucruri, ca de exemplu asupra senzației date de anumite haine sau asupra modului în care miros unele lucruri. Se recomandă părinților să privească izbucnirile de furie ale copilului ca fiind rezultatul unei lipse de pricepere, nu ca fiind manifestarea unei dorințe de a obține atenție. Este posibil să nu aibă capacitatea de a fi flexibil sau de a tolera frustrarea. Dacă furia reprezintă o problemă majoră și domină viața copilului, probabil că este nevoie de sfatul unui expert. Adesea în spatele furiei se află probleme emoționale profunde și ar putea fi mai bine dacă o persoană neutră vorbește cu cel mic. Un psiholog sau un consilier școlar poate fi de ajutor.

Copiii cu sindromul Tourette sunt ușor de frustrat. Aceștia au o afecțiune care îi împiedică să stea nemișcați prea multă vreme. Este posibil ca anumite ticuri să fie chiar dureroase. Este posibil să fie stimulați de grupuri mari de oameni, ca de exemplu în clasă, dar și de situații nestructurate, ca pauzele sau trecerea de la o oră la alta. Toate acestea trebuie luate în considerare atunci când avem de-a face cu un copil care manifestă comportament opozant sau care își pierde repede cumpătul. Profesorul poate fi nevoit să trateze copilul cu sindromul Tourette diferit față de colegii săi și să ignore comportamentele care nu sunt foarte perturbatoare. Copilul ar trebui să fie învățat anumite strategii pentru eliberarea adecvată a agresivității. Intervențiile trebuie să se centreze pe transmiterea și înțelegerea de către copil a faptului că, deși este dificil să-și controleze impulsurile agresive, agresivitatea în școală este inacceptabilă și că ar trebui să învețe strategii pentru a-și elibera furia în mod adecvat. Una dintre aceste strategii ar fi să i se permită copilului să se relaxeze sau să se retragă într-un loc sigur unde să se calmeze.

Mulți copii cu sindromul Tourette au probleme și în ceea ce privește scrisul de mână, în ceea ce privește ținutul pixurilor și în ceea ce privește copiatul de pe tablă. Criticarea constantă a copilului pentru scrisul său de mână, pe care pur și simplu nu-l poate controla, poate avea un efect devastator asupra stimei sale de sine. Astfel, dacă un copil cu sindromul Tourette are și dificultăți în ceea ce privește coordonarea motorie fină, ar trebui să i se permită utilizarea unui program de editat texte pentru activitățile școlare. Accesul la un laptop în clasă i-ar fi de mare ajutor unui copil care se chinuie cu pixul și hârtia.  

Riscul ca un copil cu sindromul Tourette să fie brutalizat este extrem de mare. Un alt motiv pentru care cei din jur îi atacă pe copiii cu sindromul Tourette este acela că ei au caracteristicile unor „victime sfidătoare“: prezintă o combinație a tiparelor de reacție anxios și agresiv. Copiii cu sindromul Tourette pot avea probleme cu concentrarea și pot fi impulsivi. Aceștia pot prezenta trăsături asociate ale tulburării hiperactivitate/deficit de atenție, fiind hiperactivi și agitați. Acest comportament ar putea cauza iritare și tensiune în jurul lor. Asta îi va enerva pe mulți dintre colegii lor de clasă. Alți copii pot decide în mod activ să-l evite pe copilul cu ticuri „pentru a nu se molipsi de o boală înfricoșătoare“ și, de asemenea, pot râde de el. Copiii cu sindromul Tourette și cu trăsături impulsive asociate au frecvent izbucniri majore de agresivitate și sunt ușor de enervat. Alți copii vor observa repede acest lucru și vor încerca din răsputeri să-i enerveze și să le provoace necazuri. Luând în considerare cele de mai sus, este important ca părinții și copilul cu ticuri să fie pregătiți pentru aceste lucruri. Psihologul îi poate sprijini în rezolvarea acestei probleme. 

Copilul cu sindromul Tourette poate avea o stimă de sine scăzută din mai multe motive. Este posibil să fie criticat de părinți, de frați și de alți membri ai familiei pentru că scoate sunete deranjante și este neastâmpărat. Acestea sunt lucruri pe care pur și simplu nu le poate controla și care fac parte din el. Copilul va fi mustrat pentru aceste „obiceiuri“ și, deși va protesta, spunând că nu se poate abține de la a scoate sunete sau de la a avea mișcări bruște, este posibil să nu fie crezut de toată lumea. Este posibil ca micuțul să fie ridiculizat la școală de către colegii de clasă și să fie victima brutalizării fizice. Este posibil să fie pedepsit de profesori pentru ticurile sale motorii și vocale. Fără susținere, copilul se va simți lipsit de valoare și este posibil să devină depresiv sau să nutrească chiar gânduri de autovătămare. Prin urmare, modul în care copilul se vede pe sine și modul în care își privește ticurile sunt vitale pentru o evoluție pozitivă. Construirea stimei de sine a copiilor cu sindromul Tourette nu ar trebui să fie trecută cu vederea atunci când ne gândim la problemele ce trebuie gestionate.  

Bibliografie: „Copilul cu ticuri și sindromul Tourette. Ghid pentru părinți și specialiști”, Uttom Chowdhury, editura Trei, 2016

Mariana Marican, psiholog clinician