Tag: psihoterapie copii

Care este atitudinea potrivită a părinților pentru a crește un copil sănătos psiho-emoțional? 

Putem aprecia că echilibrul, măsura, buna măsură între iubire și autoritate este atitudinea care ar putea răspunde la întrebarea părinților privind conduita potrivită pentru creșterea unui copil sănătos psiho-emoțional.

Extremele pot fi neproductive – iubirea fără autoritate precum și autoritate fără exprimarea iubirii pot și considerate căile nu tocmai benefice pe care să le adoptăm în creșterea și educarea copiilor noștri.

Ce putem oferi copiilor noștri? 

Copilul are nevoi concrete, specifice iar noi ca adulți ar fi bine să le identificăm; nu mereu copilul pune în cuvinte ceea ce își dorește și există particularități de la copil la copil – fiecare are felul lui de a-și dori și a primi dragostea noastră (pentru unii jucăriile sunt cele mai importante și sunt dovada iubirii părintești, pentru alții  timpul petrecut în compania noastră, etc.).

Dincolo de specificul fiecărui copil, sintetizăm câteva recomandări punctuale pentru  interacțiunile cu copiii. 

Putem să oferim copiilor noștri:

• atenția și disponibilitatea noastră; copilul să ne știe lângă el, să ne vadă preocuparea, deschiderea. 
• cât de des putem, să ne conectăm și să fim în interacțiune cu el; să căutăm comuniunea: să alocăm timp pentru a sta de vorbă cu ei, pentru a ne apropia de lumea preocupărilor lui, pentru a ne împărtăși din gânduri, temeri, emoții, etc.; aflându-ne în interacțiune constantă cu ei, pe lângă sfaturile și mesajele pe care le transmitem copilul, se mai întâmplă ceva: prin verbalizarea cu părintele, povestind întâmplări despre el, copilul se cunoaște și se descoperă și se construiește în timp ce se aude vorbind despre el.
• să-i oferim încurajări – încurajarea frecventă cred că este mesajul recomandat: te descurci bine, poți atunci când ești atent, atunci când îți dai interesul, etc. 

Iar în cazul unui eșec sau insucces al copilului, mesajul transmis ar putea fi ceva de genul: rezultatul este important, dar nu neaparat el te difinește pe tine ci mai cu seamă munca, implicarea, dăriurea ta; și mai ales este importantă determinarea de a continua, de a merge mai departe, de a nu abandona. Și mai putem spune că un insucces poate fi un moment bun pentru un succes mai mare de mai târziu.

• îmbrățișări – acestea nu ar trebui să lipsească ne spun cercetările medicale; aceste exprimări corporale ale dragostei sunt vitale mai ales la vârste mici pentru că, cei mici, nu înțeleg altă formă de exprimare a dragostei; îmbrățișarea poate fi însoțită de alte interacțiuni corporale – de jocul fizic, gâdilatul, etc. Toate acestea ajută foarte mult la reglările neurofiziologice.  

De exemplu sunt studii care corelează frecvența mângâierii copilului în primii ani (în principal pe creștet) cu capacitatea lui de a face față stresului sau situațiilor tensionate în anii următori. 

Și, mângâind copilul îi facem lui bine, dar ne facem și nouă bine pentru că, tot studiile arată că o scădere a cortizolului – cunoscutul hormon al stresului – și la copil și la părinte.

Educația copiilor este, deopotrivă, și autoeducație

Educația, interacțiunea cu un copil poate fi privită, pentru noi ca adulți ca o școală – revenim, într-un fel, din nou în bănci. Copilul ne cere să acceptăm, de dragul lui și a iubirii pentru el să ne transformăm – să devenim mai buni, mai răbdători, să ne cultivăm blândețea, atenția, grija.

Educația unui copil este și autoeducație; copilul nostru ne oferă o șansă de a produce în noi transformări; e un fel de proces terapeutic. Psihoterapia ortodoxă și nu numai susține că iubirea este un mijlocitor extraodinar al transformării, al creșterii interioare; pe afectul iubirii ne mobilizăm neașteptat resursele interioare fără a simți greutate sau povară. Adesea în cabinet putem vedea eforturile, renunțările, sacrificiile părinților – mai cu seamă ale părinților ai căror copii au diagnostice severe unde recuperarea cere o implicare maximală a părinților.

De ce? 

Pentru că în fundal, în adânc este dragostea care ne motivează și ne capacitează.

Din perspectiva terapiei sistemice de familie, un copil schimbă foarte mult din dinamica familială; chiar un psiholog propunea să ne căsătorim de 3 ori, dar cu aceeași persoană; a doua oară să ne RE-căsătorim când apare primul copil – pentru că atunci, din punct de vedere al interacțiunilor sistemului familial e o altă relație de cuplu, și a treia oară să ne RE-RE-căsătorim atunci când copii au plecat către viața sau casele lor. Privind așa situația putem afima că avem 3 căsnicii diferite, dar cu aceeași persoană! 

Concluzia este că un copil produce transformări extraordinare – atât individuale și de relaționare.

Adulții mai pot fi copii? 

Este o vorbă care spune că toți suntem tineri, dar de diferite vârste – și tot așa – putem și noi spune că suntem și copii, că știm să fim copii, avem în noi acest fel de a fi, numai să ne dăm voie să se exprime chiar din ipostaza de adult, de părinte.

Sigur, nu este vorba de a înlocui sau de a abandona rolul nostru de părinte, este mai degrabă vorba de a intra într-o dispoziție psiho-emoțională și sufletească specifică celor mici – într-o stare de joacă, de joc, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, de curiozitate, de mirare, de râs.

De multe ori părinții sunt pe pilot automat în viața de zi cu zi, 24 de ore pe zi sunt uneori prea puține pentru a ne organiza bine și a răspunde la toate angajamentele noastre; numai că atunci când ne dorim să ne apropiem de lumea copilului nostru e recomandabil să coborâm noi către acea lume și să ne conectăm cu copilul având cu noi, în noi, și acea stare ce caracterizează copilăria.

În concluzie, este de dorit să fim mereu aproape de cei mici sau mai mari, 

• înarmați cu disponibilitate – căutând comuniunea în familie, să știe că suntem acolo, că ei sunt iubiți, apreciați, validați prin ceea ce sunt ei înșiși și nu atât prin rezultatele lor, să simtă că sunt acceptați și iubiți necondiționat. 
• să avem în vedere  fermitatea blândă,  și
• sensibilitate spirituală pe care să o hrănim și la ei și la noi.

Și să ne amintim că, întotdeauna, copilul este într-o extraordinară bucurie sufletească în fața unui părinte și ludic, jucăuș și jovial și conectat emoțional cu el.

Psiholog clinician

Mihai Petro

Teoria minții presupune capacitatea de a atribui stări mentale altor oameni și de a deduce ce urmează să facă mai departe.  Cercetătorii afirmă că această capacitate este bine conturată în jurul vârstei de 4 ani. Există un test numit Sally-Anne ce se aplică copiilor de cel puțin 4 ani. În cadrul testului există două păpuși. Se prezintă următorul scenariu: Anne pune o bilă în coș. Sally mută bila din coș cât timp cealaltă păpușă, Anne, nu este prezentă. Copii sunt întrebați, “Unde o să caute Anne bila?” Răspunsul corect este în coșul ei, pentru că nu are de unde să știe că a fost mutată. Însă, unii copii nu înțeleg intențiile și faptul că nu toată lumea a văzut ceea ce au văzut ei. În cadrul unui studiu a cercetătorului Baron Cohen, 3 din 20 de copii cu autism au trecut testul Sally Anne.

Capacitatea de a înțelege convingerile este des afectată în tulburarea de spectru autist. De exemplu, când deschidem un o cutie cu bomboane dar observăm că înăuntru sunt materiale textile, vom simți o dezamăgire. Convingerea noastră a fost falsă. Să luăm alt exemplu. Este ziua unui copil și acesta crede că o să primească o bicicletă pentru că a văzut una în garaj. Însă, despachetând, primește un ursuleț.

Din cauza lipsei înțelegerii convingerilor, copii cu autism au dificultăți în a înțelege minciuna, înșelaciunea. De exemplu, dacă ne jucăm “Ghicește în ce mână e” sau “De-a ascunselea”, copii pot avea tendința să spună în ce mână au ascuns obiectul sau să se ascundă la vedere.

În ceea ce privește dezvoltarea empatiei, copii ajung să înțeleagă care este cauza emoțiilor. Emoțiile pot fi provocate de o situație anume ( s-a stricat jucăria și sunt trist), de o dorință ( îmi doream mult un tort de ciocolată și am primit așa că sunt foarte bucuros) și de convingeri (credeam că tata a reparat jucăria dar văd ca e tot stricată așa că mă simt trist).

Teoria minții se predă în mai multe etape. Aceasta are în vedere dezvoltarea empatiei, înțelegerea perspectivei vizuale, a convingerilor și dorințelor celorlalți. Așadar, enumerăm urmatoarele etape de predare:

Dezvoltare emoțională

-identificarea emoțiilor

-cauzalitatea emoțiilor

-emoții declanșate de dorințe

-emoții declanșate de convingeri

Dezvoltarea percepției

-perspectiva vizuală (stăm cu copilul spate în spate și verbalizăm ceea ce vedem. Îl întrebăm apoi, “Vezi geamul? Nu. De ce? Pentru că sunt cu spatele.”)

-principiul “vezi deci știi” (îi spunem copilului că avem o păpușă blondă și una brunetă. Copilul închide ochii și ascundem păpușa brunetă în cutie. Întrebăm copilul: Ce păpușă e în cutie? Nu știu, pentru că nu am văzut.

-anticiparea acțiunilor pe baza a ce știe altă persoană ( mama o să ia ochelarii de pe masă, nu pe cei de pe canapea pentru că pe aceia i-a văzut prima dată)

-convingeri adevărate și false

BIBLIOGRAFIE

Baron-Cohen, S. (2000). Theory of mind and autism: A review. International review of research in mental retardation, 169-184

Baron-Cohen, Patricia Howlin, Judie Hadwin Teoria minții la copilul cu autism, (2014) editura frontiera

Terapeut ABA: Panduru Daria

Dezvoltarea eficientă a limbajului este esențială pentru capacitatea unui copil de a funcționa în societate, deoarece îl ajută să  isi exprime nevoile, dorintele, sa isi comunice sentimentele si sa socializeze. Cunoașterea etapelor dezvoltării limbajului vă ajuta sa puteți identifica și corecta orice problema care apare în fiecare etapă.

Dezvoltarea limbajului este procesul prin care copiii dobândesc capacitatea de a intelege vorbirea și de a comunica. În timpul acestui proces, un copil poate înțelege încet tiparele lingvistice de bază și își poate extinde vocabularul treptat înainte de a obține vorbirea fluență. Deși etapele dezvoltării limbajului sunt universale, ritmul cu care progresează fiecare copil poate varia. 

Anumiți factori pot influența capacitățile copilului de învățare a limbajului: dezvoltarea gandirii, motivația, mediul, sexul și dezvoltarea fizică.

Abilitatile necesare dezvoltarii limbajului sunt:

-atentie

-ascultare

-memorie

-imitare   grosiera, fina si verbala

Principalele etape ale dezvoltării limbajului la copii sunt:

1. Etapa prelingvistică

Cunoscută și ca etapa prelingvistică, prima etapă a dezvoltării limbajului are loc adesea între zero și șase luni. Copiii din această fază nu au abilități lingvistice dezvoltate, așa că  ei comunică prin sunete. Plâng, scot zgomote și emit murmure nazale pe măsură ce tracturile lor vocale se dezvoltă. Sugarii pot recunoaște, de asemenea, vocile și sunetele, pe lângă expresiile faciale și tonurile vocii.

In etapa prelingvistica copilul:

• Priveşte în direcţia sunetului sau îşi schimbă poziţia corpului ca răspuns la sunet.
• Priveşte la persoana care încearcă să-i atragă atenţia prin vorbă sau mişcare.
• Urmăreşte sunetul, mişcând capul.
• Vocalizează ca răspuns la atenţia ce i se acordă.
• Repetă propriile sunete dacă sunt repetate de adulţi.
• Emite intamplator si apoi voluntar vocalele a,e,i,u.
• Gângureşte la 3-4 luni (sunete si silabe care se articuleaza in spatele cavitatii orale: c-g-h)
• Vocalizează ca să atragă atenţia.

2. Etapa lalatiunii

A doua etapă a dezvoltării limbajului copilului are loc între 6 și 9 luni. Copiii încep să bolborosească, scoțând zgomote și silabe care nu sunt încă cuvinte. Mușchii gurii și dinții cresc pentru a pregăti copiii pentru o vorbire mai avansată.

• In jur de 5-7 luni incepe sa repete aceeaşi silabă de 2-3 ori in jocul vocal ( ex: ma-ma-ma).
• Intelege si se joaca cucu-bau.
• Face cu mâna pa-pa, imitând adultul.
• Priveşte la obiecte familiare când sunt numite.
• Răspunde la propriul nume, privind sau solicitând să fie luat în braţe.
• Arată o parte a corpului (ex: nasul).
• Combină 2 silabe diferite in jocul verbal.
• Imită intonaţia vocii celorlalţi.
• Asociaza sunete, silabe sau cuvinte cu o persoană , actiune sau un obiect.
• La 12 luni pronunta, cu sens, cel putin 5-10 cuvinte simple (ex.: pa, apă, papa, mama etc.)

3. Etapa holofrastică

A treia fază a dezvoltării limbajului, cunoscută și sub denumirea de etapa holofrastică, are loc de obicei între 9 și 18 luni. În acest timp, abilitățile lor lingvistice au crescut, de obicei sunt suficient de dezvoltate încât să spună cuvinte simple care descriu obiecte sau le identifică nevoile de bază. De exemplu, un copil aflat în această etapă ar putea spune „apa” ca o modalitate de a spune ca ii este sete si vrea apa.

• Caută sursa sunetelor din afara incăperii (ex: sonerie, motocicletă, chemări ale copiilor etc.).
• Emite sunete (onomatopee) şi foloseşte aceste sunete pentru a numi animale (ex: vaca este ,,mu-mu’’)actiuni sau obiecte.
• Execută comenzi simple, cu sau fără să i se dea indicaţii prin gesturi.
• Arată sau atinge imagini dintr-o carte când sunt numite.
• Arată părţi ale corpului.
• Pana la 2 ani ar trebui sa foloseasca aprox. 100-150 de cuvinte(pronuntate corect sau incorect) pe care sa le foloseasca pentru a denumi diferite obiecte,actiuni,persoane,locuri etc.
• Îşi spune la cerere numele sau numele de alint.
• Răspunde la întrebarea ,,Ce-i asta?’’, denumind obiecte familiare.
• Poate da sau arăta la cerere.
• Imită adultul în activităţi simple (ex : scuturatul hainelor).
• Combină cuvinte şi gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele.
• Ştie ce să faca în situaţii uzuale (când iese afară, la masă, la culcare etc).
• Arată obiecte familiare când sunt numite.
• Numeşte jucării.
• Numeşte părţi principale ale corpului la o păpuşă sau altă persoană.

4. Etapa din două cuvinte

În această etapă, copilul poate rosti propoziții de două cuvinte care au de obicei un anumit sens. Ei grupează cuvintele pe care le-au învățat în timpul etapei holofrastice.

• Stă cu adultul pentru a privi o carte cu imagini timp de aprox.5 minute.
• Răspunde corespunzător la folosirea adjectivelor obişnuite (ex: obosit, suparat,bun, rece, mare, etc)
• La cerere, pune obiectele în, pe, sub.
• Foloseşte corect unele adjective obişnuite (ex: fierbinte, mare,mic,bun,rau etc).
• Numeşte acţiuni .
• Răspunde la întrebarea ,,Ce face… (x)?’’, pentru activităţile obişnuite, simple.
• Alătură 1 substantiv şi 1 adjectiv sau 2 substantive in propoziţii de 2 cuvinte(ex:minge mare).
• Asociază un substantiv cu un verb (ex: ,,tata pleacă’’).
• Foloseşte un anume cuvânt pentru a-şi exprima nevoia de a merge la toaletă.
• Combină doua substantive pentru a exprima posesia (ex: ,,maşina tata’’).
• Selectează obiecte simple descrise prin folosirea lor (ex: ceaşcă, farfurie, etc.).
• Răspunde la întrebarea ,,Unde este…?’’.
• Incepe sa asociaze un substantiv, un verb şi un ajectiv într-o propoziţie de trei cuvinte (ex: ,,tata maşina mare’’, ,,tata merge serviciu’’).

5. Etapa telegrafică

Etapa telegrafică are loc între 24 și 30 de luni. Copiii pot rosti fraze care nu sunt doar mai lungi, dar au și mai mult de două elemente. De exemplu, un copil ar putea spune „Copilul vrea in parc”. Gramatica corectă încă nu este predominantă în această etapă. Copilul își dezvoltă, de asemenea, capacitatea de a înțelege instrucțiunile de bază, inclusiv comenzile din două părți precum „du-te la masă și ia-ți cărțile”.

• Foloseşte propoziţii din 3- 4 cuvinte.
• Poartă o conversaţie simplă.
• Invata repede cuvinte noi.
• Arată părţi ale corpului la comandă verbală.
• Numără până la cinci, imitând.
• Spune ce urmează într-o poveste simplă cunoscuta.
• Pune întrebări de tipul ,,Unde…?’’, ,,Cine…?’’.
• Poate sta atent 5 minute în timp ce i se citeşte o poveste.
• Numără obiecte prin imitaţie.
• Foloseşte întrebări cu ,,De ce…?’’
• Numeşte la cerere culori, animale, obiecte.
• Îndeplineşte o serie de 2 comenzi necorelate.(Dezbraca-te si apoi spala-te pe maini)
• Îşi poate spune numele întreg, când este invatat.
• Răspunde la întrebări simple, de tipul ,,Cum este?’’.
• Repetă propoziţii sau serii de cuvinte.
• Foloseşte uneori trecutul verbelor (ex: sărit, lovit, etc.).
• Vorbeşte despre o activitate recentă.
• Răspunde la întrebări simple legate de evenimentele dintr-o povestire simplă.
• Spune la ce folosesc obiectele uzuale.
• Exprimă acţiuni viitoare prin formule de tipul ,,trebuie să…’’, ,,o să…’’, ,,vreau să…’’.
• Vorbirea îi este înţeleasă de persoane din afara familiei.

6. Aparitia limbajului conversational

După 30 de luni, copiii intră în etapa cu mai multe cuvinte. Ei construiesc propoziții din ce în ce mai complexe care le permit să-și comunice mai bine ideile. De asemenea, încep să încorporeze morfeme pentru a face fraze mai sune din punct de vedere semantic. De exemplu, ei știu să folosească cuvântul „câini” în loc de „câine” atunci când se referă la mai mult de un câine. 

• Poate alege o pereche de obiecte/imagini la cerere.
• Foloseşte verbele la optativ (ex: aş vrea etc).
• Poate indica, la cerere, partea de sus şi de jos a diferitelor obiecte.
• Poate să indice absurdităţile dintr-o imagine.
• Poate spune o poveste cunoscută fără ajutorul imaginilor.
• Indică imaginea care nu se potriveşte într-o anumită categorie (ex: ,,Care nu este jucărie?’’).
• Invata cantece si poezii scurte.
• Foloseşte propoziţii complexe (ex: ,,Ea vrea să merg pentru că…’’).
• Poate spune dacă un sunet este tare sau încet.

Sfaturi pentru îmbunătățirea dezvoltării limbajului

Citiți cărți cu voce tare: citirea cărților cu voce tare îi expune pe copii la noi cuvinte și structuri de propoziții, îmbunătățindu-le abilitățile de învățare a limbajului. 

Conversați în mod regulat: comunicarea cu copiii este o altă tactică utilă pentru îmbunătățirea abilităților lingvistice. Chiar dacă nu pot răspunde, auzirea în mod repetat a anumitor declarații le poate face mai ușor să reproducă cuvintele mai târziu.

Oferiți sprijin și încurajare adecvate: Încurajarea copiilor pe parcursul procesului de dezvoltare a limbajului le îmbunătățește încrederea și îi ajută să învețe într-un ritm mai rapid. Când fac greșeli, luați în considerare să le corectați în mod încurajator și să le arătați pronunția sau gramatica corectă.

Limitați timpul petrecut pe ecran: poate fi o idee bună să evitați excesul de timp pe ecran. Acest lucru se datorează faptului că dispozitivele precum televizorul și smartphone-urile nu interacționează, ceea ce este un factor important în dezvoltarea limbajului.

Oferiți copiilor control: în timpul conversațiilor cu copiii mici, lăsați-i să controleze fluxul sau subiectul discuțiilor. Implicarea lor în astfel de conversații le poate îmbunătăți capacitatea de a-și forma propriile propoziții și idei.

Propunator: Logoped Marciu Laura Valentina

Sanatatea mintala si in mod deosebit depresia la copil raman inca pana in prezent subiecte usor de trecut cu vederea.

Copiii pot trece prin aceleasi stari si provocari emotionale ca si adultii. Dispozitia trista este adesea insotita de frica si anxietate. Daca aceste stari persista si afecteaza activitatile zilnice, exista posibilitatea ca cel mic sa sufere de depresie.

Factorii care predispun la despresie sunt: vulnerabilitatea genetica, particularitatile de dezvoltare de gandire si de personalitate ale copilului, factorii biologici si factorii de mediu.

Evenimentele nefavorabile si de viata, de la decesul unui parinte pana la pierderea legaturii cu acesta prin divortul parintilor sunt factori precipitanti al unui episod depresiv. La fel sunt si problemele legate de mediul familial si  bullying-ul.

Principalele simptome la care trebuie sa fim atenti sunt:

– probleme  de comportament la scoala, acasa sau la locul de joaca

– schimbari legate de programul de somn si apetit

– stari de tristete

-iritabilitate

– plans

– tendinta la izolare

– nivel scazut de energie

– dezinteres fata de activitatile zilnice

– ideatie suicidala cu sau fara comportamente de autovatamare

– schimbari bruste de dispozitie

– cauze somatice

Interventia terapeutica in episoadele depresive consta in psihoterapie si/sau tratament medicamentos in functie de severitatea simptomatologiei.

Rolul psihoterapiei individuale este acela de a permite copiilor sa isi experime sentimentele intr-un mediu securizant si de a primi ajutor in identificarea, exprimarea si gestionarea proprilor emotii si comportamente.

In functie de severitatea simptomatologiei si gradul de afectare a functionalitatii sociale si academice ale copilului, se poate decide in ce cantitati si pe ce perioada de timp este necesara introducerea unui tratament medicamentos specific conform ghidurilor si protocoalelor terapeutice existente.

De exemplu, inhibatorii selectivi ai recapatarii serotoninei/SSRI, au o rata buna de raspuns (40-70%)

Tulburarea depresiva este o tulburare recurenta , episodica, care duce la deficite importante in functionarea sociala si emotionala, la o calitate a vietii scazuta la varsta adulta, fiind necesara preventia fiind cunoscut faptul ca atat copiii cat si adolescentii isi mascheaza cu usurinta simptomele.

Adesea, copiii nu comunica verbal pentru ca nu au nevoie – nevoile le sunt satisfacute inainte de a fi verbalizate; nu se asteapta de la ei acest lucru- parintii frecvent comunica la nivel de comanda : “vino aici”, “stai jos”, “ia geaca”, etc; nu li se da suficient timp pentru raspuns sau comunicarea nonverbala – gesturi, indicarea cu degetul- in timp a devenit suficienta pentru satisfacerea dorintelor copiilor deoarece adultii au raspuns imediat acestor solicitari. Pentru a putea utiliza intentionat limbajul verbal, copilul trebuie sa invete ca anumite comportamente prin care comunica ceva (de exemplu “da-mi” ) vor primi un raspuns specific si ca prin utilizarea lor deliberata, el va putea exercita un anumit control asupra vietii sale (obtine ce isi doreste).

Constientizarea de catre copil a faptului ca adultul este partenerul sau in comunicare iar mesajul lui are un efect asupra acestuia, sunt primii pasi ce trebuie realizati in crearea motivatiei pentru comunicare prin intermediul limbajului verbal. Motivatia pentru comunicare  este foarte importanta, fara ea copilul nu va fi interesat sa comunice. Primele incercari de schimbare de mesaje ar putea sa se centreze pe ceea ce ii place copilului si il intereseaza. In unele situatii, identificarea unui obiect de care sa fie interesat poate fi extrem de dificila deoarece copilul a fost obisnuit sa i se dea obiecte noi foarte des, ajungand la suprasturatie.  

Cateva modalitati de a atrage copilulu sa comunice verbal sunt:

• Testarea motivantilor prin alegere si utilizarea lor in activitati ulterioare;
• Jocuri de tipul “randul meu – randul tau”;
• Activitati pentru dezvoltarea atentiei impartasite.

Ceea ce-i motiveaza pe copii, sunt de regula:

• Alimente, jucarii, obiecte;
• Atentie adultului;
• Indepartarea obiectelor sau persoanelor nedorite/neplacute.

Pentru a afla ceea ce motiveaza copilul sau ii atrage atentia, se realizeaza situatii de testare prin alegere. Se plaseaza in fata copilului una sau doua tipuri de mancare sau jucarii si se observa reactia. Alta modalitate este de a nota reactiile copilului, cand si de cine/ce sunt provocate: zambet, plans, ras, agitatie. Urmarindu-se coincidenta dintre anumite reactii si obiecte/persoane, se poate deduce ceea ce trezeste interesul copilului creandu-se astfel o situatie de comunicare. Adultii vor putea interpreta semnele copilului: vocalizari, intinderea mainii, zambet, fixarea cu privirea, sau dimpotriva, plans, agitatie, pentru a putea stabili ceea ce-i place si ceea ce nu-i place. Unii copii cu dizabilitati severe, pot arata prin indicii foarte subtile, ceea ce le place: schimbare de tonus muscular (incordare musculara) sau in ritmul respirator (accelerare). 

Jocurile de tipul “randul meu-randul tau” dau de inteles  copilului ca este randul sau sa comunice prin faptul ca adultul se opreste din ceea ce face, priveste copilul si asteapta pana cand acesta ofera un raspuns. Acest stadiu poate dura uneori mai mult, reusita jocurilor depinzand de perseverenta si rabdarea adultului.

Captarea atentiei copilului printr-un obiect motivant stabilit anterior sau o jucarie despre care se stie ca este foarte interesanta pentru el si realizarea unui joc reprezinta alta modalitate de a favoriza aparitia comunicarii. Adultul se va asigura ca imparte impreuna cu copilul acelasi camp al atentiei- masa , podea- in care se afla si elementul motivant.  Se va realiza o activitate interesanta cu jucaria respectiva, sau alimentul preferat al copilului se va consuma, pentru a provoca schimbul de priviri intre obiectul si adult, astfel incat triunghiul comunicarii (copil-obiect-partener de comunicare) sa devina functional. Pentru a ajuta captarea privirii copilului putem duce obiectul in dreptul ochilor nostri. Obiectivul acestui stadiu este sa provocam saltul cognitiv prin care copilul va intelege ca altcineva poate fi partenerul lui de comunicare, poate face lucruri interesante cu jucarii sau obiecte.

Crearea motivatiei pentru comunicare necesita perseverenta din partea adultului si colaborare cu echipa terapeutica a copilului- logoped, terapeut comportamental, etc; constanta cererilor si activitatilor contribuind major la indeplinirea obiectivelor propuse.

Autor: Gentiana Velica

Functie: Logoped

Mama care își asumă și căreia îi place acest rol. Acest tip de mamă îi oferă copilului încredere în el, în ceilalți și în viață prin faptul că îl educă cu răbdare și înțelegere, îl îngrijește, îi oferă afecțiune și tandrețe și îl stimulează să participe la diverse activități utile pentru dezvoltarea lui. Acest lucru nu preupune încălcarea anumitor limite și nici faptul că o astfel de mamă este fără de greșeală. Majoritatea mamelor care se încadrează în acest tip, au beneficiat în copilăria și adolescența lor de o imagine pozitivă cu privire la maternitate. Există cazuri în care mamele nu au beneficiat de o astfel de imagine ceea ce le face să își dorească să le ofere copilului ceea ce lor le-a lipsit. Sunt mame care îndrăgesc mai mult copiii mici decât pe cei mari lucru care reprezintă un risc în dezvoltarea lor psihică și chiar fizică întrucât aceștia sunt mângâiați, alintați și protejați în exces ceea ce îi face să devină chiar dependenți. Mamele care îndrăgesc mai mult copiii mari, pun accentul pe comunicare. Apar astfel raporturile de complicitate fiică-mamă, fiu-mamă, raporturi ce presupun nerespectarea limitelor intimității copiilor ceea ce îi va obliga oarecum pe copil să nu mai păstreze nimic din grădina lui secretă, destăinuindu-se mamei cu totul. Acest lucru va afecta pe viitor relația de parteneriat a fiului: fie va forma un cuplu de trei: mama, partenera și el, fie va deveni solitar (Rialland, 2016, pp. 57-59).

Mama îngrijorată și temătoare. Acest tip de mamă uneori proiecteză angoasa asupra corpului copilului, caracteristic acesteia fiind exagerarea cu privire la grija față de copil. Copilul ajunge să dezvolte comportamente obsesive, devenind exagerat de precauți și temători nemaifiind vorba despre prudență sau de o atitudine absolut normală ci de angoasă, de teroare. Pe scurt, mama le limitează mișcările și îi modelează în funcție de cerințele ei. Alte exemple sunt acelea în care mama are angoase sexuale în urma cărora, din rațiuni psihogenealogice exprimă sentințe care îl marchează profund pe copil sau angoase ce țin de latura afectivă, trăindu-și maternitatea ca pe un șantaj afectiv, o teatralizare prin continua cerință indirectă față de copil, aceea de a o mulțumi în permanență, de a-i arăta că este demnă de a fi iubită, de a-i recunoaște valoarea, toate acestea pentru a-i umple golul psihologic întrucât la nivel inconștient mama nu se iubește pe sine. În astfel de cazuri copilul se va simți epuizat și chiar răuvoitor și incapabil să o iubească (Rialland, 2016, pp. 59-64).

Un alt tip de mamă este acea mamă omniprezentă, mama tentaculară. În viața copilului ei nu există niciun fel de intimitate. Caracteristica definitorie a acestei mame este strâns legată de intruzivitate. Copilul nu poate avea libertatea de a-și permite existența secretelor în viața sa, mama fiind cea care supraveghează și monitorizează pe deplin toate activitățile copilului dar și lucrurile personale precum jurnal intim, conversații telefonice, corespondență etc. În cazul fetelor, mama se pune întotdeauna în locul lor, amestecându-se în toate și controlându-i fiecare relație profesională, amicală, sentimentală etc. Problema acestor mame este faptul că nu se pot detașa. Acestea dezvoltă sentimente de gelozie față de propriile fiice și fac totul în mod inconștient pentru a le strivi pe cele pe care le resimt ca pe niște rivale. Sentimentele pe care le dezvoltă fiicele acestor mame hiperfuzionale, sunt contradictorii: sete de iubire adevărată, nevoie de libertate, nevoie de recunoaștere, ură-rebeliune, dorința și totodată groaza de a-i semăna. Relația acestor mame cu fiii este una de seducție. Niciuna dintre relațiile de dragoste ale fiilor lor nu se va ridica la înălțimea lor. Travaliul psihologic constă și în acest caz în ruperea legăturilor fuzionale și în distanțare (Rialland, 2016, pp. 64-65).

Mama absentă. Absența mamei poate fi din diferite motive în funcție de fiecare în parte. Există mame care sunt absente prin faptul că au un program foarte încărcat la serviciu, unele dintre ele alegând să-și lase copiii în grija bunicilor sau a unei doici, altele având o familie numeroasă sunt supraîncărcate cu treburile gospodărești. Desigur sunt si acele mame absente care pur și simplu nu au niciun fel de activitate profesională ci își urmează soții în deplasări ducând o viață mondenă plină, necesară partenerului lor. În cazurile dramatice sunt acele mame absente din cauza unor boli sau al unui accident fapt pentru care acestea părăsesc domiciliu pentru a urma un tratament sau necesită repaus acasă fără a fi deranjate. O mamă absentă provoacă diverse reacții. De exemplu, copilul devine o persoană solitară, reproducând astfel situația de care a avut parte. Uneori copilul este foarte independent și hiperresponsabil. De asemenea, el se poate teme de a nu fi abandonat, este neîncrezător în persoanele care îl iubesc, extrem de fuzional, căutând într-o relație ideală, irealizabilă în mod concret, dragostea pe care nu a primit-o din partea mamei (Rialland, 2016, pp. 67-69).

Mamele care nu își agrează statutul de mamă. Este cazul acelor mame a căror dorință nu a fost aceea de a da naștere unui copil. Aceste mame fie au născut pentru a-și tine aproape partenerul, fie din cauza lipse unei metode contraceptive, fie din motive religioase. Dacă insatisfacția mamei este nerostită, inconștientul copilului va integra respingerea și chiar se va simți vinovat că există reactionând în principal în două moduri: fie adoptă la rândul lui o atitudine de respingere față de mama sa și devine un copil rebel, furios, revoltat recurcând la bătaie și fiind considerat de ceilalți ca având un caracter dificil și dezagrabil, fie se identifică cu situația criticându-se, supunându-se, pierzându-și încrederea în sine, judecându-se. Modurile  în care mamele își exprimă insatisfacția, pot fi formulate în mai multe feluri: “Ne-am sacrificat atât de mult pentru tine!”, “Mi-am ratat cariera din cauza ta!”, “Tatăl tău a început să mă înșele de când eram însărcinată cu tine!”, “Până să te naști tu, între mine și tatăl tău nu era niciun fel de conflict” etc. În astfel de condiții, fiul sau fiica va asimila ideea că maternitatea este îngrozitoare, nicidecum un motiv de sărbătoare și va ajunge să se simtă vinovat/ă. Mamele proiectează blocajele lor asupra copiilor uneori aceștia devenind  de timpuriu extreme de responsabili și pot dezvolta nevroze de abandon sau de vinovăție. De asemenea, sunt mame care au mai mulți copii însă îl iubesc numai pe unul dintre aceștia existând mai multe rațiuni psihologice sau psihogenealogice care provoacă respingerea unui anume fiu/fiică (Rialland, 2016, pp. 65-67).

Cazul în care mama decedează. Poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul travaliului sau în urma unei boli contactate la nașterea copilului sau poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul copilăriei sau al adolescenței copilului oricum ar fi, pierderea mamei este întotdeauna dramatică. Copilul al cărui mamă decedează la naștere și nu o va cunoaște niciodată, și-o va reprezenta în funcție de imaginile transmise de familie, bazându-se pe fotografii sau pe propria lui imaginație. Acesta o va idealiza, o va considera perfectă și își va proiecta asupra ei întreaga lui afecțiune în același timp fiind, la nivel inconștient, stăpânit de sentimente de ură și fiind supărat pe mamă pentru că aceasta l-a părăsit. În astfel de situații, atitudinea familiei este foarte important în ceea ce privește identificările copilului întrucât acesta va considera că i-a provocat moarte și va ajunge să se deteste. Copilul se va simți cu atât mai puțin “criminal” cu cât atitudinea apropiaților va fi mai binevoitoare. Vinovăția și autopedepsirea se va intensifica în situațiile în care mama se sinucide copilul ajungând să iși reproșeze faptul că nu a reușit să o păstreze în viață (Rialland, 2016, pp. 69-70).  Mame care își abandonează copiii. Nenumărate mame își abandonează copiii însă chiar și așa orice copil își iubește mama. Uneori identitatea mamei este secretă, alteori mama nu își crește copilul dar este cunoscută. Copiii adoptați se identifică cu familia adoptivă iar cei instituționalizați, cu diverse îngrijitoare. Cu toate acestea, mama biologică ocupă un loc însemnat în imginarul lui și totodată acesta dezvoltă atât sentimente de idealizare, cât și sentimente de respingere. Drama copiilor abandonați constă în faptul că se consideră responsabili de acest abandon (Rialland, 2016, pp. 70-71).

Autor: Ioana Dobrin

Funcție: psiholog clinician și psihoterapeut

Un părinte fericit, liniștit, calm și bine dispus este egal cu un copil fericit și liniștit.

Copii mereu trimit mesaje indirecte părințior. Cum o fac? Prin comportamentele lor, stările lor, prin afecțiunile și simptomele din interior.

Părinții sunt cei mai puternici ,,magicieni” în rezolvarea problemei copilului. Dar aceasta se întâmplă doar în momentul când părintele înțelege că el poate. 

Cum poate un părinte sa fie ,,magicianul” copilului său? 

• Să învețe ce simbolizează fiecare simptom/comportament al copilului.
• Să accepte mesajele care vin din partea copiilor și să lucreze cu ele.

Acum vă las să faceți cunoștinnță cu câteva mesaje care se ascund în spatele unor comportamente ale copiilor.

Copii care au întârzieri în dezvoltarea vorbirii – verificăm care a fost prima reacție a părinților când au aflat de sarcină. Cum au anunțat rudele, prietenii despre sarcină. Au ținut sau nu secret, cât timp a durat până s-au hotărât să anunțe despre sarcină.

Dar se analizează și trumele din neam.

Dislalia (înlocuirea sunetelor în cuvinte) – dorința copilului de-a se contopi cu mama, de-a fi înapoi una cu mama, pentru că în exterior sunt prea multe pericole. Mai bine să rămână mic, bebeluș, iar mama să rezolve problemele vieții. Mai explicit vorbind mama are frici legate de viața copilului în viitor, în societate.

Bâlbâiala – cu cât mai mult timp copilul scoate sunete, cu atât mai mult timp copilul are pentru a da un răspuns corect.

Unele cauze ale apariției bâlbâielii la copii sunt:

• Părinții închid gura copiilor – conflict cu stima de sine scăzută legată de interdicția de-a vorbi. Copilul crede că cuvintele lui nu au valoare.
• În timpul sarcinii mama s-a speriat, a trăit o frică : metaforic vorbind în timpul ce mama s-a speriat i-au rămas cuvintele în gât.
• Copilului i se interzice să plângă
• În familie este un secret familial, membrii familiei au frică să nu afle alții despre taina lor
• Copilul s-a speriat

Probleme cu vorbirea orală (când copilul înțelege greu informația, se exprimă dificitar, nu este atent la cuvinte) – de regulă acești copii nu sunt ascultați cu atenție, nu sunt lăsați să-și exprime gândurile prin cuvinte.

O altă cauză poate fi găsită în neam: unul dintre strămoși a avut o experiență în care pentru că nu s-a putut exprima sau nu a înțeles corect informația, aceasta i-a salvat viața. Corpul său a preluat acest moment ca model de supraviețuire și aceasta strategie de viață s-a transmis genetic din generație în generație.

Vorbire neclară (copilul vorbește rapid, scapă cuvinte)- există câteva cauze:

• Unul dintre părinți trăiește un conflict al cuvintelor: de ex: începe să vorbească, apoi se gândește că a vorbit prea mult sau prea multe și îi păre rău.
• Începe să vorbească și nu încheie.

Probleme cu matematica:

• Adunarea: de ex înainte de-a rămâne însarcinată, mama se conducea de calendarul ovulației pentru a cunoaște în ce zile poate deveni însărcinată și când nu poate. A greșit cu număratul zilelor și a rămas însărcinată.
• Scăderea: această problemă poate apărea la copii din familii unde părinții divorțează și împart averea. 

Copilul se împarte între mama și tata

Agresivitatea copiilor – în timpul sarcinii mama era supărată, furioasă, nervoasă, dar nu exterioriza aceste stări. După ce s-a născut copilul o salvează pe mamă și exteriorizează această agresivitate.

Hiperactivitatea – în timpul sarcinii mama a avut momente când era îngrijorată că copilul nu se mișcă, frica de-a nu pierde copilul. Prin hiperactivitate copilul îi arată mamei că e viu. 

Deficit de atenție – încercarea mamei de-a scăpa repede de stres în timpul sarcinii, de-a scăpa de ceva foarte neplăcut. Creierul trebuie să se relaxeze și să se concentreze pe altceva, aceasta îl face pe copil să se elibereze de atenție.

Insuficiență de motivație – în timpul sarcinii mama era ocupată cu multe activități și nu dădea atenție corpului. Nu-și dădea importanța la nevoile și stările ei.

Psiholog clinician Doina Coșneanu

Divorțul poate influența starea de bine, multe persoane confruntându-se cu depresie, singurătate și izolare, dificultăți ale stimei de sine sau alte suferințe psihologice. Divorțul parental poate avea, de asemenea, efecte negative asupra ajustării psihosociale a copiilor și adolescenților. Copiii din familiile divorțate care fie locuiesc cu ambii părinți în momente diferite, fie petrec anumite perioade de timp cu fiecare părinte, prezintă o mai bună ajutare emoțională, în majoritatea cazurilor, decât cei care locuiesc și interacționează cu un singur părinte, potrivit noilor cercetări privind aranjamentele de custodie și reglajul emoțio-relațional al copiilor.

O varietate de perspective teoretice au fost propuse pentru a explica legăturile dintre divorț și ajustarea copilului (Hetherington, Bridges, & Insabella, 1998): caracteristicile individuale ale copilului care ar putea crește vulnerabilitatea la neadaptare; modificarea componenței familiei și posibilele efecte negative ale absenței tatălui în situația tipică de custodie maternă; creșterea stresului economic și a problemelor legate de trecerea de la o gospodărie cu doi părinți la o gospodărie monoparentală; efectele suferinței părintești asupra copilului; și schimbări în procesele familiale, cum ar fi conflictul și exprimarea emoțiilor. 

Buchanan, Maccoby și Dornbusch (1996) au clasificat factorii care afectează ajustarea postdivorț a copiilor în trei categorii: pierderea unui părinte, conflictul interparental și diminuarea părinților (în care calitatea de părinte privativ de libertate se deteriorează, de obicei în primii 2 ani de la divorț). Într-o analiză a mai multor eșantioane naționale la scară largă, McLanahan (1999) a constatat că absența tatălui din cauza divorțului este asociată cu mai puține realizări școlare atât pentru băieți, cât și pentru fete, mai multă detașare pe piața muncii (de exemplu, șomaj) pentru băieți și naștere timpurie pentru fete. Impactul absenței tatălui părea să fie mediat de mai multe variabile, inclusiv pierderea resurselor parentale (mai puțină implicare și supraveghere), pierderea resurselor financiare și pierderea resurselor comunității (rețeaua mai largă de implicare socială, interacțiune și sprijin obținut de la fiecare părinte). Mai mult, într-o meta-analiză a 63 de studii privind rolul taților nerezidenți în bunăstarea copiilor, Amato și Gilbreth (1999) au constatat că parentingul autoritar și sentimentele de apropiere dintre tată și copil au legătură cu bunăstarea. În plus față de plățile de sprijin pentru copii, parentingul autoritar de către tată a fost cel mai consecvent predictor al rezultatelor, inclusiv realizarea școlii, externalizarea problemelor (comportamentale) și internalizarea problemelor (emoționale).

Copiii aflați în aranjamente de custodie comună au avut mai puțin comportament și probleme emoționale, au avut o stimă de sine mai mare, relații de familie mai bune și performanțe școlare mai bune decât copiii aflați în aranjamente de custodie unică. Și acești copii au fost la fel de bine ajustate ca și copiii intacte de familie pe aceleași măsuri, a spus Bauserman, “probabil pentru că custodia comună oferă copilului cu posibilitatea de a avea contact în curs de desfășurare cu ambii părinți.” Aceste constatări indică faptul că, de fapt, copiii nu trebuie să fie  într-o custodie fizică comună pentru a arăta o ajustare mai bună, ci trebuie doar să petreacă timp substanțial cu ambii părinți, în special cu tații lor, a spus Bauserman. De asemenea, cuplurile de custodie comună au raportat mai puține conflicte, posibil pentru că ambii părinți ar putea participa la viața copiilor lor în mod egal și să nu-și petreacă timpul certându-se cu privire la deciziile de îngrijire a copiilor. Din păcate, există o percepție că custodia comună este mai dăunătoare, deoarece expune copiii la conflict parental în curs de desfășurare. De fapt, studiile din această revizuire a constatat că părinții custodia unică a raportat niveluri mai ridicate de conflict.

Sfârșitul unei căsnicii dezlănțuie de obicei un potop de emoții, inclusiv furie, durere, anxietate și frică. Uneori, aceste sentimente se pot ridica atunci când vă așteptați cel mai puțin la ele, prinzându-vă de gardă. Un astfel de răspuns este normal, iar în timp intensitatea acestor sentimente va scădea. Între timp, fii bun cu tine însuți. Cercetătorii au descoperit că oamenii care sunt amabili și plini de compasiune pentru ei înșiși au un timp mai ușor de gestionare a dificultăților de zi cu zi de divorț.

Încercați să nu vă gândiți la despărțire ca la o bătălie. Medierea divorțului este adesea o alternativă bună la procedurile din sala de judecată, aceasta putând fi benefică pentru satisfacția emoțională, relațiile conjugale și nevoile copiilor.

Divorțul poate fi o experiență traumatizantă pentru copii, dar cercetările sugerează că majoritatea copiilor se adaptează bine în termen de doi ani de la divorț; pe de altă parte, copiii se confruntă adesea cu mai multe probleme atunci când părinții rămân în căsnicii cu conflicte mari în loc să se despartă.  În timpul unui divorț, părinții pot ușura tranziția copilului prin comportamente de a ține conflictul departe de copii. Astfel, conflictul parental în curs de desfășurare crește riscul copiilor de probleme psihologice și sociale.

Este adesea util pentru părinții care divorțează să vină cu un plan și să-l prezinte copiilor lor împreună. Este foarte important ca liniile de comunicare să se păstreze deschise, astfel copiii beneficiază de conversații oneste despre schimbările cu care se confruntă familia lor.

În multe cazuri, schimbarea bruscă poate fi dificilă pentru copii. Dacă este cazul, acordați-le un timp de câteva săptămâni înainte de a le muta într-o casă nouă sau înainte ca unul dintre soți să se mute. Poate fi utilă, în acest caz,  minimizarea schimbărilor, cât mai mult posibil, în lunile și anii care urmează unui divorț.

Copiii se descurcă mai bine atunci când mențin un contact strâns cu ambii părinți. Cercetările sugerează că acei copiii care au o relație nesatisfăcătoare, negativă cu unul sau ambii părinți pot avea perioade mari de timp în care să se confrunte cu tulburările familiale. S-a demonstrat că programele de educație pentru părinți care se concentrează pe îmbunătățirea relației dintre părinți și copiii lor îi ajută pe copii să facă față mai bine în lunile, respectiv anii care au urmat divorțului.

Divorțul reprezintă o perioadă dificilă pentru întreaga familie. Soții care divorțează și copiii lor pot beneficia de pe urma discuțiilor cu un psiholog pentru a-i ajuta să-și gestioneze emoțiile și să se adapteze la schimbări. Psihologii te pot ajuta, de asemenea, să te gândești cu atenție la ceea ce nu a mers bine în căsnicia ta, astfel încât să poți evita repetarea oricăror tipare negative în următoarea relație.

Bibliografie

Amato, P. R., & Gilbreth, J. G. (1999). Nonresident fathers and children’s well-being: A meta-analysis. Journal of Marriage and the Family, 61, 557–573

Buchanan, C. M., Maccoby, E. E., & Dornbusch, S. M. (1996). Adolescents after divorce. Cambridge, MA: Harvard University Press Bauserman, R: “Child Adjustment in Joint-Custody Versus Sole-Custody Arrangements: A Meta-Analytic Review,” AIDS Administration/Department of Health and Mental Hygiene; Journal of Family Psychology, Vol 16, No. 1.

Hetherington, E. M., Bridges, M., & Insabella, G. M. (1998). What matters? What does not? Five perspectives on the association between marital transitions and children’s adjustment. American Psychologist, 53, 167–184.

Kelly, J.B. (2012). Risk and Protective Factors Associated with Child and Adolescent Adjustment Following Separation and Divorce. In K. Kuehnle and L. Drozd (Eds.), Parenting Plan Evaluations: Applied Research for the Family Court (49-84). New York, Oxford University Press.

McLanahan, S. S. (1999). Father absence and the welfare of children. In E. M. Hetherington (Ed.), Coping with divorce, single parenting, and remarriage: A risk and resiliency perspective (pp. 117–145). Hillsdale, NJ: Erlbaum

Educația afectivă reprezintă, conform literaturii de specialitate, un element cheie în cadrul procesului de intervenție cognitiv-comportamental în cazul copiilor și, cu precădere în cazul copiilor diagnosticați cu tulburare din spectrul autist. Rolul educației afective este acela de a dezvolta acele abilități ale copilului, de a identifica și eticheta emoțiile proprii, dar și emoțiile celorlalți, precum și de a identifica și explica anumite relații cauzale între propriile emoții și anumite situații. Suveg et al. (2006) subliniază faptul că realizarea educației afective este extrem de importantă, deoarece ea promovează anumite abilități care sunt, în fapt, preachiziții pentru auto- reglarea emoțională (apud Friedberg, 2009). În ceea ce privește pașii parcurși în cadrul procesului de educație afectivă, ne putem referi la următoarele aspecte: 

• exerciții care promovează identificarea și etichetarea emoțiilor de bază – în imagini simple, in vivo; 
• antrenarea abilității de a imita emoția identificată la o altă persoană; 
• identificarea relației de cauzalitate între propriile emoții și diferite situații simple – plecând de la situații care îl vizează pe el și finalizând cu situații observate la alte persoane (în imagini, în înregistrări video, in vivo); 
• modelarea abilității de a identifica emoțiile și relația cauzală pe baza unei simple povestiri; 
• antrenarea abilității de a relata o situația în care el/ea s-a simțit într-un anumit fel; 
• antrenarea abilității de a demonstra o reacție emoțională adecvată într-o situație dificilă, plecând de la identificarea propriilor emoții și finalizând cu selectarea unui comportament alternativ adecvat în situația respectivă.

În legătură imediată cu dificultățile pe care copiii cu tulburare din spectru autist le au la nivelul auto-reglării emoționale, dar și al introspecției, se află și dificultățile legate de identificarea, analizarea și înțelegerea gândurilor, credințelor, intențiilor și comportamentelor celorlalți  conceptul care cuprinde toate aceste dificultăți purtând numele de teoria minții. Având în vedere  necesitatea unei dezvoltări optime la nivel cognitiv a copilului pentru a începe intervenția cognitiv-comportamentală, antrenarea abilităților ce aparțin teoriei minții devinde esențială. 

      În literatura de specialitate a fost demonstrată eficiența antrenamentului în acest sens – Silver și Oakes (2001) au reușit să îmbunătățească abilitățile copiilor de a identifica propriile emoții și emoțiile celorlalți, Fisher și Happe (2005) au reușit să îmbunătățească abilitățile de reprezentare mentală cu privire la gândurile celorlalți, precum Begeer et al. (2011) au reușit să îmbunătățească abilitățile de înțelegere a emoțiilor complexe, dar și înțelegerea umorului sau înțelegerea distincției dintre credințe adevărate și credințe false (Friedberg, 2009).

BibliografieFriedberg, Robert D., McClure, J.M., Garcia, J.H. (2009). Cognitive therapy techniques for children. New York: Guildford.

Rutinele obisnuiesc copiii cu moduri de comportament care pot fi acceptate sau neacceptate acasa, iar mai apoi le va fi mult mai usor sa se adapteze in afara casei. 

Este important ca intreaga familie sa aiba un program bine stabilit dinainte pe care sa il respecte: cu orele mesei, de somn, de joaca sau de iesit in aer liber. De asemenea adultii trebuie sa se puna de acord cu privire la regulile pe care le stabilesc si sa le respecte atat ei, cat si copiii, dar si restul adultilor care iau parte la ingrijirea celor mici.

In functie de varsta copilului, pentru inceput impunem un numar limitat de reguli pe care acesta sa le inteleaga si sa le memoreze, iar dupa ce acesta dovedeste ca le-a inteles, putem adauga noi reguli.

Psihologii sustin ca introducerea limitelor si regulilor este foarte importanta in dezvoltarea copilului pentru a se simti in siguranta, pentru echilibru mental, ii invata comportamente adecvate, ii ajuta sa se auto-disciplineze si sa isi dezvolte noi abilitati. De asemenea limitele ajuta copilul sa devina responsabil si ii mentin in siguranta. Un exemplu de limita impusa poate fi: „Mananci intai pranzul, iar mai apoi desertul.” sau „Intai iti faci temele si apoi te poti juca.” Etc. Este foarte important sa stabiliti limite cu privire la timpul petrecut in fata ecranelor, caci copiii vor dori sa stea toata ziua in fata lor. 

Deseori parintii evita impunerea limitelor si regulilor pentru a nu supara copilul sau pentru a evita tantrumurile si accesele de furie, crezand ca in asa fel ii vor face pe copii sa fie fericiti. Insa dupa cum spune Urania Cremene „copilul te iubeste si daca ii spui NU”, ei au nevoie de persoane care sa ii ghideze si care sa aiba grija de ei de aceea este important ca in momentul in care spui copilului „nu”, sa ramana „nu”, chiar daca el incearca sa negocieze sau daca plange, nu trebuie ca adultul sa cedeze. Copilul va iubi la fel de mult parintele, chiar daca va incerca sa impinga limitele impuse si nu ii va reusi, iar la randul lui parintele ii va arata ca il iubeste, avand grija de sanatatea lui. Ca sa poti ajuta copilul sa accepte mai usor limitele si regulile, este bine sa il anunti din timp si sa stabiliti impreuna unele reguli (de ex.”mai ai 10 minute de urmarit desene.” Sau „in momentul in care suna alarma, te rog sa opresti televizorul.”).

Copiii care au prea putine reguli sau deloc se confrunta cu anxietatea. Acestia testeaza limitele parintilor doar pentru a-i vedea cum reactioneaza sau pentru a primi atentie atat negativa cat si pozitiva si pentru a testa abilitatile de conducere ale parintilor. Consecintele negative care apar in urma incalcarii regulilor nu va fac un parinte rau, ci arata faptul ca nu lasati lucrurile sa scape de sub control. 

Parintii nu trebuie sa se teama de reactia negativa din partea copilului si sa nu cedeze in urma plansului, furiei, caci este important ca adultul sa decida pentru copilul sau. Adultul trebuie sa impuna limite absolut necesare care sa ajute la siguranta copilului si sa il auto-disciplineze. Regulile trebuie explicate pe intelesul copiilor cu detaliile consecintelor ce se pot avea loc si repetate de cateva ori pana ce acestia le-au inteles, iar in momentul in care au fost respectate observam si apreciem verbal fapta.   

Este important sa stabilim aceste limite si reguli in cresterea copilului, pentru a-l securiza, a-l ajuta sa se auto-disciplineze si pentru a se putea descurca atat in mediul familial cat si in afara lui. De asemenea este important ca parintii sa fie pregatiti ca copilul sa isi exprime nemultumirea, frustrarea, furia, insa acestea vor trece si va accepta limita impusa. Copiii nu trebuie sa perceapa aceste limite sau reguli ca pe o pedeapsa, ci ca pe niste criterii firesti, care le ofera directii pana unde au voie sa mearga pentru a putea fi în siguranta.