Mecanismele adaptative

psihoterapie, psihoterapeut, psiholog

Demența de tip Alzheimer este o tulburare neurodegenerativă progresivă care etiopatogenetic implică mai mulți factori de risc: genetici, neurochimici, imuni, infecțioși, traumatici, toxico-metabolici, vasculari, vârsta, dar și un pattern neurobiologic care o diferențiază de alte alte forme de demență. […]

Continue reading

PROCESELE COGNITIVE ÎN DEPRESIE

           După Cosman, D și Coman H., episodul  depresiv se caracterizează printr-o intensă trăire afectivă negativă, ce cuprinde simptome cognitive: diminuarea atenției, memoriei, dificultăți decizionale, gânduri negative, lipsă de speranță, ideație de vinovăție, autoreproșuri, idei de neputință, simptome afective: tristețe, stimă de sine scăzută, reducerea posibilității de a simți plăcerea pentru activitățile cotidiene, anhedonie, sentimentul de vid intern, anxietate, schimbări motivaționale: pasivitate, dificultăți volitive, dorință de renunțare la orice activitate, chiar și la viață, simptome somatice: tulburări de somn, lentoare până la inhibiția psihomotorie, schimbări de apetit, pierderea dorinței sexuale, a libidoului, cefalee, simptome neurovegetative, dar și modificări comportamentale: pierderea interesului, a energiei, fatigabilitate.    

           Depresia este asociată cu deficite ale controlului proceselor cognitive ( percepție, atenție, memorie, gândire, limbaj) și executive ( voința, luarea deciziilor, motivația, perseverența acțiunilor), care sunt funcții corticale, complexe. 

Atât funcțiile cognitive cât și cele executive sunt procese conștiente și presupun răspunsuri voluntare. Cosman D. (2010) afirmă că funcțiile executive presupun abilități cognitive necesare comportamentelor orientate spre scop, iar la rândul lor reglează alte comportamente și abilități. Cercetările în domeniul neuroștiințelor sugereează asoierea gândirii pesimiste cu disfuncțiile de activitate din emisfera dreaptă. (McGilchrist, 2010).

           Conform teoriei atribuției, Seligman (1974) caracterizează stilul cognitiv al depresivului,  prin următoarele trei elemente: internalizare, stabilitate și non-intenținționalitate, la care a adăugat caracterul globalității prin atribuirea eșecului care imprimă o valență negativă tuturor evenimentelor de viață.  Persoanele depresive care adoptă un stil bazat pe neajutorare (după Seligman) au tendința să considere evenimentele negative ca fiind permanente, generate de propriile defecte și globale, extinse la întreaga sferă de activități și de relații personale.

          Aaron Beck relatează că 80% dintre depresivii examinați de el își manifestă dezgustul față de sine, pentru că depresivul experimentează cei 4 D, ca și trăiri caracteristice: sentimentul de a fi înfrânt (defeated), sentimentul de a fi fi defect (defective), sentimentul de a fi a fi golit (deprived). Astfel că, în depresie, persoana se vede pe sine lipsită de calitățile esențiale, se consideră inutilă, atât pentru sine cât și pentru ceilalți, pentru societate, ceea ce implică un risc suicidar.

          Datorită gravității sale, chiar și a fatalității sale, prin ideația și prin comportamentele suicidare, înțelegerea componentelor cognitive (percepție, atenție, memorie, gândire, limbaj) au o importanță majoră. Riscul suicidar crește odată cu instalarea dispoziției depresive și a hipetimiei negative, mai ales dacă sunt prezente și tulburări vegetative, sau sunt prezente furia, anxietatea, agitația, ce indică o suficientă mobilizare de a trece la actul suicidar, la autoliză.

           Exagerarea disproprționată a învinovățiri poate declanșa delirul de vinovăție.Temele cele mai comune ale ideilor delirante congruente din depresie sunt culpa, persecuția, pedeapsa, de multe ori divină, incurabilitatea, incompletitudinea. După Hales, E &YudofskyJA, delirul se poate manifesta fără halucinații în majoritatea cazurilor de depresie cu elemente psihotice. 

           Un simptom caracteristic al depresiei este pesimismul, asociat cu un stil perceptual și cognitiv specific, în care sunt implicate procesele cognitive: atenție selectivă centrată pe evenimentele negative ale situațiilor viitoare, credința că evenimentele vieții sunt controlate de factori externi (locus of control extern), adoptarea unei atitudini fataliste, pasive, interpretarea evenimentelor personale conform unui stil atribuțional negativ, în care insuccesul este atribuit factorilor interni, stabili, globali ai caracteristicilor personale, de neschimbat și imposibil de controlat. Aastfel, depresivul, prin atitudinea nihilistă observă în special aspectele cu potențial pericol, catastrofizant, și drept consecință apreciază că are șanse minime de reușită în acțiunile viitoare. La această atitudine negativă se aasociază și lipsa de persistență în depunerea efortului, lentoare, lipsă de interes, însoțite de hipertimie negativă, de inhibiția psihomotorie, caracterizată prin încetinirea generalizată a mișcărilor, a gândirii și a vorbirii. Pasivitatea depresivului se reflectă și în ezitările de a iniția, de a finaliza activități curente, de lentoare verbală, dar și deficite la nivelul limbajului nonverbal, tinută, mimică, facies, gesturi cu amplitudine reduse.

          La nivelul funcționării cognitive, atenția implică selectivitatea stimulilor și totodată ierarhizarea acestora, astfel că în depresie atenția este deficitară, prin incapacitatea de concentrare, de menținere a atenției, distributivitatea stimulilor redusă. Concomitent apare și o focusare atențională către propria persoană.

Gotlib 1995 explică disfuncția atențională prin incapacitatea depresivilor de a reveni la scurt timp la o sarcină cognitivă anterioară, susțințnd că stimulul atențional cu valență negativă determină o latență crescută și implicit un focus atențional redus, aceasta fiind influențată și de severitatea depresiei. 

        Memoria este printre funcțiile cognitive deteriorate în depresie, fiind afectată în special memoria de lucru, declarativă, episodică verbală și memoria vizuală episodică (Lee, Hermens, Potrter, &Redoblado-Hodge, 2012). În depresie deficitele mnezice sunt cauzate de o activare neuronală deficitară a contextului frontal și a hipocampului, fiind prezente încă din primele stadii ale tulburării.. Asocierea între tipurile de memorie deteriorate și depresie este relevantă prin efectul deficitului mnezic asupra funcționalității zilnice, asupra calității vieții.( Baune et al, 2010)

 În depresie, capacitatea de comutare a atenției, de schimbare a sarcinii este limitată. Depresivi preferă activitățile procedurale, rutiniere, ce presupun efort cognitiv mai redus.

Datorită biasării procesesărilor afective, a răspunsului nepotrivit la stimulii negativi, luarea deciziei urmează un pattern disfuncțional, ca urmare a unei latențe crescute în observarea stării de recompensă sau penalizare. Totodată, în depresie capacitatea persoanei de rezolvare a problemei este afectată, impactul se resimte în viața personală, profesională. Persoana are o incapacitate de a găsi soluții la situațiile provocatoare, iar slaba capacitate de rezolvaree a problemelor determină sentimente de neputință, neajutorare.

          Episodul depresiv se caracterizează printr-o trăire afectivă negativă, cu sentimentul durerii morale, al inutilității, perceperea viitorului în mod negativ, lentoare psihomotorie. Mimica și limbajul nonverbal sunt în concordanță cu trăirile (frunte încrețiă, comisuri bucale coborâte, omega melancolic, plâns facil, bradilalie, intoleranță la stimuli puternici, idei delirante de culpabilitate, de negație, inhibiție motorie). Uneori, în evoluție poate apărea anestezia psihică dureroasă, incapacitatea de a se bucura, înduioșa sau a simți afecțiunea celorlalte persoane, în special a celor apropiate. 

          Depresia este o afecțiune psihică cu simptomatologie multiplă, cu impact asupra calității vieții persoanelor diagnosticate și a familiilor acestora, a cărei abordare este multidisciplinară, un rol major avându-l tehniciile de psihoterapie utilizare în relația cu pacientul, metodele de  psihoeducație a  aparținătorilor, cu scopul de a crește nivelul de funcționalitate și calitatea vieții.

 

Bibliografie:

Cosman D 2007 Compendiu de suicidiologie. Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință

Cosman, D 2010 Psihologie medicală, Iași, Ed. Polirom

Cosman, D & Coman Horia – Melancolia De la trsistețe la sinucidere, Ed. Cluj Napoca, 2018

Vraști, R. Eisemann, M 1996 – Depresii-Noi perspective, București, Ed. All

 

 

Psiholog clinician, psihoterapeut psihoterapii cognitiv-comportamentală- Maican Denisa

Necesitatea Prim Ajutorului Psihologic în situațiile de criză

Primul ajutor psihologic este definit drept o intervenție inițială de răspuns la dezastre naturale, sociale, cu scopul de a promova siguranța, de a stabiliza supraviețuitorii dezastrelor și de a conecta persoanele la ajutor și resurse , și anume de a ajuta copiii, adulții și familiile în perioada imediat următoare dezastrului și terorismului. Persoanele afectate de un dezastru sau de un incident traumatic, indiferent dacă sunt supraviețuitoare, martori sau respondenți la astfel de evenimente, se pot confrunta cu noi provocări în urma evenimentului sau se pot confrunta unele total neașteptate. 

Abordarea și necesitatea primului ajutor psihologic a fost dezvoltat de Rețeaua Națională de Stres Traumatic al Copilului și Centrul Național pentru PTSD, cu contribuții din partea persoanelor implicate în cercetarea și răspunsul la dezastre. Acesta este livrat persoanelor afectate de către profesioniștii din domeniul sănătății mintale și alți prim-respondenți. Astfel, scopul este de a evalua preocupările și nevoile imediate ale unei persoane în urma unui dezastru și nu de a oferi terapie la fața locului.

Primul ajutor psihologic este conceput pentru a reduce suferința inițială cauzată de evenimente traumatice și pentru a promova funcționarea adaptivă pe termen scurt și lung, precum și de a activa reziliența, mecanismele de coping ale persoanelor. Așadar, nu se presupune faptul că toți supraviețuitorii vor dezvolta probleme grave de sănătate mintală sau dificultăți pe termen lung în recuperare, însă se bazează pe înțelegerea faptului că supraviețuitorii dezastrelor și alte persoane afectate de astfel de evenimente vor experimenta o gamă largă de reacții timpurii (de exemplu, fizice, psihologice, comportamentale, spirituale). Unele dintre aceste reacții vor provoca suficientă suferință pentru a interfera cu coping-ul adaptiv, iar recuperarea poate fi ajutată de sprijinul din partea celor care răspund la dezastre plini de compasiune și grijă.

Există opt acțiuni de bază ale prim ajutorului psiholog, iar acestea includ următoarele aspecte comportamentale, atitudinale:

  • Contact și implicare: pentru a răspunde la contactele inițiate de supraviețuitori sau pentru a iniția contacte într-un mod non-intruziv, plin de compasiune și ajutor. 
  • Siguranță și confort: Pentru a spori siguranța imediată și continuă și pentru a oferi confort fizic și emoțional. 
  • Stabilizare (dacă este necesar): Să calmeze și să orienteze supraviețuitorii copleșiți emoțional sau dezorientați. 
  • Colectarea de informații cu privire la nevoile și preocupările actuale: pentru a identifica nevoile și preocupările imediate, pentru a colecta informații suplimentare și pentru a adapta intervențiile psihologice de prim ajutor. 
  • Asistență practică: pentru a oferi ajutor practic supraviețuitorilor în abordarea nevoilor și preocupărilor imediate. 
  • Conexiune cu asistență socială: pentru a ajuta la stabilirea unor contacte scurte sau în curs de desfășurare cu persoanele de sprijin primare și alte surse de sprijin, inclusiv membrii familiei, prietenii și resursele de ajutorare ale comunității. 
  • Informații despre Coping: Pentru a oferi informații despre reacțiile la stres și pentru a face față pentru a reduce suferința și pentru a promova funcționarea adaptivă. 
  • Legătura cu serviciile colaborative: pentru a conecta supraviețuitorii cu serviciile disponibile necesare la momentul respectiv sau în viitor.

Astfel, persoanele pot reacționa în diferite moduri atunci când se confruntă cu o criză, dezastru. Câteva exemple de răspunsuri de primejdie la criză sunt enumerate mai jos:

  • simptome fizice (de exemplu, tremurături, dureri de cap, senzație foarte obosită, pierderea poftei de mâncare, dureri și dureri);
  • plâns, tristețe, stare depresivă, durere emoțională; 
  • anxietate, frică, atacuri de panică;
  • atitudine și reacții de tip comportament “în gardă” sau “săritoare”;
  • grijă constantă, de o intensitate crescută potrivit căreia se va întâmpla ceva cu adevărat rău
  • insomnie, coșmaruri;
  • iritabilitate, furie; 
  • vinovăție, rușine (de exemplu, pentru că au supraviețuit, sau trăirea neputinței de nu-i ajuta sau a-i salva pe alții)
  • confuzie, amorțire la nivel emoțional;
  • retragere;
  • neputința de a comunica, verbaliza , de a răspunde altora, mutism selectiv;
  • dezorientare (de exemplu, necunoscând propriul nume, de unde sunt sau ce s-a întâmplat) 
  • neputința de a putea avea grijă de ei înșiși sau de copiii lor (de exemplu, nu mănâncă, bea, neputând astfel să își satisfacă nevoile bazale, nu subt capabili de a lua decizii simple). 

Alteori, unele persoane pot fi doar ușor în dificultate sau nu în totalitate în primejdie. Cei mai mulți oameni se vor recupera bine în timp, mai ales dacă își pot restabili nevoile de bază și pot primi sprijin precum ajutor din partea celor din jur. Cu toate acestea, persoanele cu reacții de primejdie severe sau de lungă durată, pot avea nevoie de mai mult sprijin decât primul ajutor psihologic singular, în special dacă nu pot funcționa în viața de zi cu zi, ori dacă sunt un pericol pentru ei înșiși sau pentru alții. 

Așadar, personalul de specialitate trebuie să se asigure că persoanelor le este menținută nevoia de siguranță până când reacția trece sau până când se poate găsi ajutor de la personalul medical, liderii locali sau alți membri ai comunității din zonă.

 

Autor: Busuioc Andreea, Psiholog clinician

 

Bibliografie:

J.F. Fox, F.M. Burkle, J. Bass, F. Pia (2012), The effectiveness of psychological first aid as a disaster intervention tool: Research Analysis of peer-reviewed literature from 1990-2010, Disaster medicine and public health preparedness 6(3): 247-252;

WHO Library Cataloguing-in-Publication Data (2011), Psychological first aid: Guide for field workers;

https://www.apa.org/practice/programs/dmhi/psychological-first-aid

https://www.nctsn.org/treatments-and-practices/psychological-first-aid-and-skills-for-psychological-recovery/about-pfa

http://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/44615/9789241548205_eng.pdf;jsessionid=D83EB0FC8D367D8A3F435B19A778A3C5?sequence=1

Tulburarea de personalitate borderline – manifestări clinice, evoluție, tratament

psiholog bucuresti

Personalitatea poate fi descrisă drept configurația patternurilor răspunsurilor comportamentale vizibile în viața de zi cu zi, caracteristică unei persoane, o totalitate care este de obicei stabilă și predictibilă. Atunci când această totalitate pare să difere într-un mod care depășește domeniul de variabilitate constatat la cei mai mulți oameni, iar trăsăturile de personalitate sunt rigide, maladaptative și produc afectare funcțională și suferință subiectivă, se poate diagnostica o tulburare de personalitate.

 

Diagnostic, manifestări clinice:

 

    Elementul cheie al tulburării de personalitate borderline este prezența unui tipar pervaziv caracterizat prin instabilitate în relațiile interpersonale și a imaginii de sine, instabilitate afectivă, precum și impulsivitate accentuată, care debutează la vârsta de adult tânăr și se manifestă în diverse situații. Este mai frecvenă la femei decât la bărbați.

 

  • Eforturi susținute pentru a evita un abandon real sau imaginar

     Acești indivizi sunt foarte sensibili la stimulii din mediu. Resimt o frică intensă de a fi abandonați. Ei consideră că acest abandon este determinat de faptul că sunt considerați “răi” sau lipsiți de valoare. Frica de abandon este cauzată de incapacitatea de a tolera singurătatea și de nevoie de a avea pe cineva aproape.

  • Model de relații instabile și intense

     Iși idealizeaza partenerii romantici de la prima sau a doua întâlnire, le cer să petreacă foarte mult timp împreună și le împărtășesc cele mai intime amănunte de la începutul relației. Pot trece rapid de la idealizarea acestor persoane la devalorizarea lor, având sentimentul că celuilalt nu ii pasă suficient, nu ii oferă suficient.  Pot empatiza și ajuta alte persoane, dar doar pentru că se asteaptă ca și aceștia să le ofere în schimb ajutorul atunci când îl solicită. Au tendința de a-și schimba în mod neașteptat și dramatic părerea despre ceilalți, care sunt priviți alternativ ca binefăcători sau rău intenționați. 

  • Perturbare a identității: instabilitatea imaginii de sine sau a sentimentului de sine

     Suferă schimbări neașteptate și dramatice ale imaginii de sine, caracterizate prin instabilitatea obiectivelor, valorilor personale și aspirațiilor profesionale. Pot să apară modificări rapide ale părerilor și proiectelor legate de carieră, identitate sexuală, valori și categorii de prieteni. Pot trece brusc de la rolul de persoană care solicită ajutor, la cel de răzbunător. Au despre sine o imagine de persoană rea sau păcătoasă, au ocazional sentimentul că nu există.

  • Impulsivitate în cel puțin două situații potențial auto-distructive: cheltuieli 

excesive, relații sexuale periculoase, abuz de substanțe, condus imprudent, alimentație compulsivă, jocul patologic de noroc

  • Comportament suicidar recurent, gesturi sau amenințări de suicid sau comportament auto-mutilant

     De obicei sunt precipitate de amenințări de separare sau respingere din partea unor persoane importante care ii oferă sprijin și ocrotire. Auto-mutilarea se poate produce pe parcursul episoadelor disociative, poate avea rol de calmare, pentru că distrage atenția de la emoțiile negative puternice și îndepărtează sentimentul de sine negativ.

  • Instabilitate afectivă cauzată de reactivitatea dispoziției: disforie episodică 

intensă, iritabilitate sau anxietate, care durează câteva ore, rareori mai mult de câteva zile. Aceste episoade reflectă reactivitatea extremă la factori de stres interpersonali.

  • Sentimentul cronic de vid interior: se plictisesc repede, caută în mod

constant o activitate

  • Furie inadecvată și intensă, dificultatea de a o controla

     Pot afișa un sarcasm exagerat, o stare permanentă de iritabilitate, episode repetate de violență fizică și verbal. De obicei, furia se manifestă atunci când consideră că persoana de suport sau partenerul îl neglijează, se ascunde, nu se ocupă de el sau îl abandonează. Aceste episoade sunt urmate de sentimente de rușine și vinovăție care contribuie la auto-aprecierea negativă.

  • Ideație paranoidă tranzitorie sau simptome disociative (depersonalizare), legate de stres

     Aceste episoade apar ca răspuns la un abandon real sau imaginar, sunt tranzitorii, cu durată de cateva minute sau ore. Simptomele se pot remite daca individul are percepția că persoana de suport îi acordă din nou sprijin și înțelegere. 

     Persoanele cu tulburare de personalitate borderline pot avea un model de subminare a propriilor realizări atunci când sunt aproape de atingerea unui obiectiv (abandon școlar chiar înainte de absolvire, regresie importantă după o discuție despre reușita terapiei, distrugerea unei relații care merge bine exact în momentul în care este evident că relația poate dura). Se pot simți  mai în siguranță în prezența unor obiecte intermediare, animal de companie decât în relațiile interpersonale. 

 

     Etiologie

Posibilii factori predispozanți sunt: microorganicitatea cerebrală (leziuni cerebrale perinatale, traumatisme cranio-cerebrale, encefalite), istoric de abuz fizic și sexual, abandonul afectiv parental sau supraprotecția, pierderea parentală precoce, separația. 

Un model trilateral recent susține combinația traumă în copilărie+vulnerabilitate genetică (în domeniul emoțional)+succesiune de evenimente trigger.

 

     Complicații:

Unii dezvoltă simptome de tip psihotic în momente stresante (halucinații, distorsiuni ale imaginii corporale, idei de referință, fenomene hipnagogice), comportament auto-mutilant, tentative suicid, suicid realizat.

 

     Comorbidități: 

Cele mai frecvente tulburări asociate sunt tulburările depresivă și bipolară, tulburările consumului de substanțe, tulburările de comportament alimentar ( în special bulimia nervoasă), tulburarea de stres posttraumatic, ADHD. Se asociază frecvent cu alte tulburări de personalitate.

 

     Tratament

Tratamentul medicamentos se adresează complicațiilor psihiatrice (antidepresive, antipsihotice, stabilizatoare ale dispoziției) și este eficient pe termen scurt. Contribuie la stabilizarea impulsivității, labilității, iritabilității, agresivității, tulburărilor intermitente de aspect perceptual.

Psihoterapia este singura abordare care poate oferi șansa unei stabilizări de durată a tulburării de personalitate borderline. Terapia dialectică comportamentală este cea mai utilizată în prezent, fiind principala indicație în această tulburare.  Alte tipuri de psihoterapie utilizate sunt terapia cognitiv-comportamentală, suportivă, psihanalitică. 

Autor: Diaconu Lavinia

Funcție: medic specialist psihiatrie

 

Bibliografie:

  1. American Psyhiatric Association – Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale DSM-5, Ed. Callisto, 2016
  2. Kaplan&Sudock – Manual de buzunar de psihiatrie clinică- Ediția a 3-a, Ed. Medicală, 2015
  3. Dan Prelipceanu – Psihiatrie Clinică, Ed. Medicală, 2015 

Despre atașamentele noastre și cum putem face ca ele să nu devină o problemă

psihoterapie bucuresti

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi ne atașăm de diverse obiecte, persoane, fiinţe, vise etc.  Ne putem ataşa de aproape orice lucru: de rolurile noastre în viaţă, de atitudinile şi prejudecăţile noastre, de scopurile pe care ni le-am propus.  Mulţi ne ataşăm tot mai mult de sistemele noastre de negare.  Putem să ne agăţăm de relaţii importante: cu copiii, cu partenerul de viaţă, cu prietenii sau cu colegii.  Suntem ataşaţi de trăiri afective cum ar fi furia sau mândria.  

La un capăt se găsesc ataşamentele slabe, diversiuni de moment care, dacă sunt îndepărtate din viaţa noastră, ne lasă doar un vag sentiment de disconfort.  La celălalt capăt este adevărata dependenţă.  Iar între extremele dependenţei grave şi ataşamentul slab sunt mai multe stări care conţin caracteristici din ambele.  Dacă le ducem prea departe, ataşamentele noastre au potenţialul de a se transforma în dependenţă, însă nu toate ataşamentele sunt dependenţe.  

Multe religii orientale tratează ataşamentul ca pe ceva ce trebuie cucerit, învins, dizolvat sau depăşit.  Căutătorii spirituali trebuie să-şi educe ataşamentul, să-l elimine sau să se detaşeze de el, fiind considerat sursă a durerii, supărării, sclaviei, fricii şi urii

 Religiile occidentale privesc ataşamentul ca pe un lucru pe care căutătorii pot să-l exploateze, să-l transforme, să-l canalizeze şi să-l integreze în vieţile lor.  

Ambele sisteme, oriental şi occidental, privesc doar o parte din ataşamente ca fiind negative sau cu potenţial dăunător.  Există dorinţe pozitive şi utile, atât în cadrul vieţii cotidiene, cât şi în relaţia cu domeniul divinităţii sau cu cel transpersonal.  

Ne agăţăm de relaţii, roluri, activităţi sau obiecte materiale din mai multe motive.  Uneori de teamă, alteori încercăm să scăpăm de suferinţa din viaţa noastră.  Încercând să ne satisfacem nevoia autentică, neîmplinită de a fi iubiţi şi acceptaţi, ne ataşăm de alţi oameni, de animale sau de roluri sociale şi profesionale care promit să ne aducă acel lucru după care tânjim.  Poate că suntem copleşiţi de ruşine şi căutăm permanent în afara noastră ceva care să ne facă să ne simţim mai bine.  Sau poate că încercăm să ne creăm senzaţia că ne aflăm în siguranţă şi că lucrurile pe care le facem au un sens, definindu-ne din perspectiva punctelor de vedere şi al opiniilor noastre.  Ne agăţăm de oameni: soţii/ soțiile sau copiii noştri.  Ne susţinem cu încăpăţânare punctul de vedere: „Eu am dreptate, nu tu!”, sau ne protejăm rolul social, cum ar fi cel de soţ perfect sau cel dat de locul de muncă.  Ne agăţăm de aşteptări: „Toţi copiii mei vor obţine note bune” sau de obiective: „Voi termina acest proiect până mâine.”  Nu este nimic în neregulă cu identitatea noastră de părinţi sau profesioniști şi avem cu toţii nevoie de obiective şi de visuri.  Ceea ce ne creează necazuri este ataşamentul nostru faţă de ele.

De asemenea, ataşamentul este foarte strâns legat de încercările noastre de a controla o lume schimbătoare şi imprevizibilă.  

Pe parcursul psihoterapiei experienţiale, al meditaţiei, hipnozei clinice, psihodramei şi al altor abordări de explorare a sinelui este posibil să ne confruntăm cu realitatea caracterului nostru muritor, a fricii noastre de moarte, a dorinţelor noastre înfocate.  În acest proces, descoperim că ne-am definit prin ataşamentele pe care le avem, limitând astfel înţelegerea naturii noastre.  Eliberarea emoţională de ataşamente nu înseamnă că întoarcem spatele în mod automat relaţiilor, rolurilor, opiniilor sau obiectelor materiale din viaţa noastră, ci că ne eliberăm de nevoia de a ne agăţa de ele. 

Este o practică utilă să observăm acest proces în viaţa de zi cu zi.  Este greu să punem în practică această abordare atunci când ea implică aspecte cu consecinţe importante pentru viaţa noastră.  De exemplu, dacă, în timpul unui proces de divorţ, instanţa acordă fostului partener custodia copiilor, mă confrunt cu renunţarea la rolul de părinte.  Asta nu înseamnă că de aici încolo încetez să mai fiu părinte; totuşi, pentru a uşura suferinţa intensă cauzată de separare, trebuie să renunţ la ideea pe care am avut-o despre ceea ce înseamnă un părinte.  Dacă mă agăţ strâns de gândul că părintele bun trăieşte cu copiii lui şi îi vede în fiecare zi, nu voi reuşi decât să fiu chinuit de suferinţă, supărare şi furie.  Se poate chiar să ajung atât de constrâns de punctul de vedere şi de emoţiile mele dureroase, încât, de fiecare dată când mă aflau cu copiii, să nu mă pot bucura din plin de timpul pe care-l petrecem împreună.

Prin eliberarea de ataşamente, fie că este vorba despre noi ca indivizi, comunităţi sau naţiuni, ne micşorăm limitările şi rigiditatea.  

În unele cazuri, detaşarea fizică este necesară dar, putem schimba natura relaţiei noastre cu sursa multor ataşamente sau dependenţe şi, în acelaşi timp să păstrăm sau să facem apel la calităţile lor sănătoase, pozitive.   Confruntaţi dintr-odată cu emoţii, amintiri şi experienţe puternice, până de curând latente, amorţite sau exagerate, avem de ales: fie le lăsăm să ne copleşească sau să ne controleze, fie lucrăm cu ele.   

Există multe abordări ale terapiei, practicilor spirituale şi ale altor forme de autoexplorare care ne vor ajuta să rezolvăm problemele nesoluţionate şi să ne deschidem către o identitate mai cuprinzătoare.  

Există atât de multe resurse terapeutice şi spirituale eficiente, disponibile, încât putem să le combinăm creator pe cele care funcţionează în cazul nostru.  

Abordările din diferite sisteme spirituale şi din psihologia transpersonală, psihodramă şi altele, oferă o perspectivă holistă asupra fiinţelor umane, care include atât calităţile noastre fizice, emoţionale, mentale şi spirituale, cât şi potenţialul nostru extins.

Lucrul în grup, cu un terapeut de încredere şi atent poate fi esenţială pentru a aborda trecutul şi a înlătura barierele emoţionale şi mecanismele de apărare, amplificând astfel treptat capacitatea de a avea încredere.  

Prin dezvoltare personală începem să examinăm şi să ne modificăm aportul la relaţiile pe care le avem.  Dacă am fost pretenţioşi şi plini de nevoi, descoperim cum să renunţăm la această atitudine şi să avem încredere în propriile noastre resurse.  Dacă ne simţim cu uşurinţă prinşi în capcană, copleşiţi sau pierduţi, învăţăm să facem diferenţa între realitatea situaţiei şi starea noastră de tulburare lăuntrică.

Autor: Mariana Marican

Funcție: psiholog clinician principal, psihoterapeut