Sindromul impostorului (fenomenul impostorului) este caracterizat de sentimentul de falsitate în raport cu propria persoană și reușitele personale, profesionale, tendința de a pune succesul pe seama norocului ori a altor cauze externe și discreditarea adevăratelor cauze, respectiv abilitățile și competențele proprii și o teamă de „demascare”. Persoanele care se confruntă cu acest sindrom al impostorului au dificultăți de a recunoaște și internaliza succesul din cauza sentimentului de lipsa de autenticitate, sentimentului că sunt o fraudă chiar dacă ele au reușite și performanțe obiective în viața personală și profesională (APA, 2023; Bonetto, Guiller, & Pavani, 2023; Bravata et al., 2020; Salicru, 2022).
Interesul pentru acest sindrom se datorează efectelor pe care acesta le produce asupra funcționalității și performanței individului. Deși fenomenul este recunoscut sub denumirea de „sindrom”, din punct de vedere psihiatric nu reprezintă o tulburare, însă este un fenomen observat în rândul populației (aproximativ 80% din populație ajunge să se confrunte cu acest fenomen) ce produce consecințe asupra sănătății mintale și performanței individului în diverse contexte, în special în cel profesional și cel academic. Sindromul impostorului se asociază cu o serie de simptome clinice precum niveluri ridicate de stres ce pot duce la burnout, emoții negative, anxietate și/sau depresie, ideație suicidară, simptome somatice, stimă de sine scăzută, disfuncții sociale, scăderea performanței și scăderea satisfacției pentru activitățile desfășurate (APA, 2023; Bonetto et al., 2023; Bravata et al., 2020; Salicru, 2022).
Cele mai pregnante efecte observate sunt asociate contextului profesional al individului. Mediul universitar poate fi considerat și el un mediu ce predispune dezvoltarea sindromului impostorului, înaintea manifestării lui în contextul vieții profesionale la vârsta adultă, mai ales dacă acest mediu este caracterizat de un climat competitiv, presiune pentru performanță și standarde foarte ridicate urmate de evaluare constantă. Chiar dacă persoana reușește să facă față acestor stimuli aversivi și să atingă standarde de performanță ridicate pe parcursul anilor de școală și ulterior în viața profesională, există riscul apariției sindromului impostorului și comorbidităților (Bonetto et al., 2023).
Există o serie de factori ce stau la bază și întrețin acest fenomen, mai exact cei de natură psihologică precum trăsături de personalitate (ex.: neuroticismul) (Sakulku & Alexander, 2011 cit. in Bonetto et al., 2023), tendințe perfecționiste, stiluri de atașament. Există și factori contextuali precum mediul familial și modelul din copilărie (ex.: accent crescut pe performanță, competiție, succes, comparații cu succesul altora și valoarea personală raportată prin performanțe), mediul din prezent caracterizat de presiunea pentru performanță ridicată, factori socio-culturali, stereotipuri de gen, etnice și față de alte minorități, cultura organizațională, relațiile interpersonale de zi cu zi (Bonetto et al., 2023; Feenstra et al., 2020).
În aria evaluării psihologice existe instrumente de măsurare a acestui fenomen iar această problematică poate fi abordată și în consilierea psihologică sau într-un proces de psihoterapie. Accentul în procesul de suport psihologic cade asupra validării fricilor și îngrijorărilor persoanelor ce se luptă cu acest fenomen, dar și cum să identifice gândurile disfuncționale privitoare la propria valoare și eșec/succes în direcția confruntării cu aceste frici, dezvoltarea unor strategii eficiente de reglare emoțională și strategii adaptative de coping (APA, 2023; Bravata et al., 2020). În cadrul terapiei, o direcție de abordare a fenomenului impostorului vizează identificarea schemelor cognitive și a acelor convingeri disfuncționale ce stau la baza problemei, dar și analiza factorilor din familie și perioada copilăriei care reprezintă activatori timpurii pentru sindromul impostorului. Indivizii care au crescut învățând cum să mulțumească alți membri ai familiei, a căror nevoi nu au fost satisfăcute și care au dezvoltat un sine fals în direcția obținerii validării externe sunt cei mai predispuși la a se confrunta ulterior în viața cu acest fenomen. Convingerile disfuncționale apărute în urma acestor experiențe trebuie modificate și înlocuite cu unele sănătoase și realiste privitoare la propria valoare și sinele real (Salicru, 2022). Terapia cognitiv-comportamentală urmează aceste principii de intervenție și este recomandată persoanelor care se confruntă cu sindromul impostorului. Este nevoie alături de focusul pe caracteristicile individuale să existe și modificări în mediile de activitate, indivizii să lucreze în organizații și instituții care să promoveze calitățile personale și modele sănătoase (Feenstra et al., 2020).
Recomandare de lectură: Sindromul impostorului, autori Kevin Chassangre, Stacey Callahan
Autor: Tîrsan Ana-Victoria, psiholog clinician
Bibliografie:
American Psychological Association (2023). APA Dictionary of Psychology. Disponibil la: https://dictionary.apa.org/impostor-phenomenon
Bonetto, E., Guiller, T., & Pavani, J. B. (2023). Imposter Syndrome and (Mal) Adaptive Cognitive Emotion Regulation Strategies Among PhD Candidates.
Bravata, D. M., Watts, S. A., Keefer, A. L., Madhusudhan, D. K., Taylor, K. T., Clark, D. M., … & Hagg, H. K. (2020). Prevalence, predictors, and treatment of impostor syndrome: a systematic review. Journal of General Internal Medicine, 35, 1252-1275.
Feenstra, S., Begeny, C. T., Ryan, M. K., Rink, F. A., Stoker, J. I., & Jordan, J. (2020). Contextualizing the impostor “syndrome”. Frontiers in psychology, 11, 3206.Salicru, S. (2022). A New Model to Treat Impostor Syndrome and Associated Conditions. American Journal of Applied Psychology, 11(1), 17-27.
