Adolescenta este perioada de trecere de la copilarie la viata de adult. Prin copilărie înțelegem dependența de persoanele de îngrijire și nevoia redusă a afirmării de sine, pe când adolescența presupune autonomizare și dezvoltarea unei identități unice. Reprezentativ pentru perioada adolescenței este jonglarea între copilărie și autonomie, adică între dependenta și independeță, afirmare de sine. Pe de altă parte, adolescența este perioadă multiplelor schimbări la nivel fizic, emoțional și comportamental, însă această perioadă de tranzit afectează chiar și modul de relaționare cu părinții. Adolescența este perioada curiozității și a testării limitelor personale, astfel o parte dintre părinți devin îngrijorați de posibilele riscuri ale adolescenților și adoptă comportamente limitative, de supraveghere și protecție. Ca reacție la aceste comportamente ale părinților, adolescenții se contraidentifică cu persoanele de ingrijire, tinzând către autonomie, respectarea intimității și a granițelor personale, ceea ce poate provoca neînțelegeri în familie. În această perioadă de tranzit, adolescentul dorește să-și afirme propria personalitate, să ia propriile decizii, să își demonstreze abilitățile și propriul potențial, altfel spus, să se diferențieze și să se poziționeze ca și individ separat de familia de origine, dar și față de restul indivizilor.
Celebrul psiholog Erik Erikson prezintă perioada adolescenței (12-18 ani) ca nevoia rezolvării conflictului dintre identitate și confuzia de rol. Capacitatea cognitivă a adolescentului devine din ce în ce mai apropiată de cea a adultului, fiind din ce în ce mai capabil în a înțelege noțiuni și relații abstracte. Mai mult, viața socială a adolescentului devine mai complexă, intrând în contact cu o multitudine de modele umane cu care se poate identifica, iar această diversitate de modele interacționale provoacă sentiment de confuzie a propriei identități. Adolescentul își poate adresa o multitudine de intrebări referitoare la ”Cine sunt eu?”, ”Ce anume mă deosebește de ceilalți”, individul simțindu-se constrâns de necesitatea de a face anumite alegeri și încercări care să fie cât mai apropiate de nevoile sale.
Siffert şi Schwarz (2011) au arătat că stilul parental negativ de rezolvare al conflictelor cu proprii copii (bazat, de exemplu, pe retragere sau pe provocarea de conflicte), la fel ca multe alte practici parentale, tinde să se asocieze pozitiv cu ideaţiile privitoare la ameninţare, sentimentul de vină personală şi cu problemele psiho-emoţionale în rândul copiilor. Însă, în cazul în care copiii deţin strategii dezadaptive de control emoţional, atunci aceştia nu reuşesc să reziste aversiunii şi dezvoltă emoţii negative, care conduc la probleme psiho-emoţionale şi de comportament. În contextul controlului parental, eşecul părinţilor privind creşterea copiilor se datorează faptului că părinţii fie nu folosesc tehnici de control comportamental, fie acestea sunt prea slabe, fie greşit aplicate, fie aplicate cu o atitudine parentală neadecvată (Unnever, Cullen, & Agnew, 2006). Mai mult, orice practică parentală recomandată, folosită intensiv sau în lipsa unui suport parental acordat copilului, devine o formă de control psihologic şi, prin urmare, conduce la consecinţe psiho-comportamentale negative şi la dezadaptarea în procesul dezvoltării (Barber, Stolz, & Olsen, 2005).
Conform unui studiu efectuat de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC), pentru o mare parte dintre părinți perioada adolescenței este asociată cu sentimentul de îngrijorare, teamă, neputință, riscuri multiple, comportament problematic, vulnerabilitate în față cercului social. O altă preocupare a părinților este siguranța adolescenților și aici includem frica persoanelor de îngrijire în legătură cu posibile traume, abuzuri, sau comportamente de risc. O mare parte dintre părinții care au participat la studiu, recunosc faptul că eșuează în a identifica echilibrul dintre oferirea libertății adolescentului și asumarea stabilirii limitelor de relație, astfel încât să asigure o dezvoltare echilibrată a adolescenților și să-i protejeze de potențialele riscuri. Educația sexuală în familie rămâne în multe situații un subiect tabu. Părinților le este mai dificil să abordeze tematica relațiilor sexuale protejate, unii din rușine, alții din percepția că astfel tacit le oferă confirmarea că adolescenții își pot începe viața sexuală.
Privarea de dispozitive sau acces la internet este cea mai frecventă modalitate utilizată de părinți pentru a pedepsi adolescenții. Alte forme des utilizate ca pedeapsă se referă la limitarea interacțiunii cu prietenii, sau limitarea activităților pe care le preferă pentru petrecerea timpului liber. Violența verbală și psihologică sunt frecvent răspândite în disciplinarea adolescenților.
Conflictul dintre părinte și adolescent nu poate fi catalogat nici ca negativ, nici ca pozitiv. Consecințele produse de către conflict sunt cele care produc o diferență, adică stimă de sine scăzută, depresie, comportament școlar sau social de risc, dificultăți afective în rândul adolescenților.
Numeroase studii și literatura de specialitate includ conflictul familial sau conflictul dintre părinţi şi adolescenţi în categoria factorilor de risc pentru apariţia diferitelor probleme psiho-comportamentale.
Cu toate acestea, nu toate conflicte dintre părinţi şi adolescenți produc comportamente dezadaptative clinic, așadar psihosociologia conflictelor puntează faptul că în momentul în care suma beneficiilor este mai mare decât suma pierderilor, un conflict devine benefic (Stoica-Constantin, 2002).
Prin urmare, negocierea ocupă un loc primordial în viața de familie, conducând la dezescaladarea conflictului și poziționarea participanților în mod de observator, modul detașat emoțional, prin intermediul căruia lentila realității rămâne nealterată, iar deciziile pot fi luate fără ca celălalt să fie lezat, jignit, etichetat, respins. Pentru ca negocierea să poată avea loc, este important ca părintele să reprezinte un exemplu în modul de interacțiune cu viitorul adult. Copilul sau adolescentul reprezintă simptomul familial, așadar pentru ca un copil sau adolescent să schimbe un comportament problematic, este necesar ca mediul relațional de familie să suporte modificări, îmbunătățiri, iar in acest sens terapia de familie are un rol deosebit de important.
Psiholog Diana Pătulea
Surse bibliografice
(PDF) Influenţe asupra rezilienţei adolescenţilor: controlul parental şi conflictul părinte-adolescent (researchgate.net)
Studiu_nevoile parintilor de adolescenti_CNPAC-CBS AXA.pdf (org.md)