Care este atitudinea potrivită a părinților pentru a crește un copil sănătos psiho-emoțional?
Putem aprecia că echilibrul, măsura, buna măsură între iubire și autoritate este atitudinea care ar putea răspunde la întrebarea părinților privind conduita potrivită pentru creșterea unui copil sănătos psiho-emoțional.
Extremele pot fi neproductive – iubirea fără autoritate precum și autoritate fără exprimarea iubirii pot și considerate căile nu tocmai benefice pe care să le adoptăm în creșterea și educarea copiilor noștri.
Ce putem oferi copiilor noștri?
Copilul are nevoi concrete, specifice iar noi ca adulți ar fi bine să le identificăm; nu mereu copilul pune în cuvinte ceea ce își dorește și există particularități de la copil la copil – fiecare are felul lui de a-și dori și a primi dragostea noastră (pentru unii jucăriile sunt cele mai importante și sunt dovada iubirii părintești, pentru alții timpul petrecut în compania noastră, etc.).
Dincolo de specificul fiecărui copil, sintetizăm câteva recomandări punctuale pentru interacțiunile cu copiii.
Putem să oferim copiilor noștri:
- atenția și disponibilitatea noastră; copilul să ne știe lângă el, să ne vadă preocuparea, deschiderea.
- cât de des putem, să ne conectăm și să fim în interacțiune cu el; să căutăm comuniunea: să alocăm timp pentru a sta de vorbă cu ei, pentru a ne apropia de lumea preocupărilor lui, pentru a ne împărtăși din gânduri, temeri, emoții, etc.; aflându-ne în interacțiune constantă cu ei, pe lângă sfaturile și mesajele pe care le transmitem copilul, se mai întâmplă ceva: prin verbalizarea cu părintele, povestind întâmplări despre el, copilul se cunoaște și se descoperă și se construiește în timp ce se aude vorbind despre el.
- să-i oferim încurajări – încurajarea frecventă cred că este mesajul recomandat: te descurci bine, poți atunci când ești atent, atunci când îți dai interesul, etc.
Iar în cazul unui eșec sau insucces al copilului, mesajul transmis ar putea fi ceva de genul: rezultatul este important, dar nu neaparat el te difinește pe tine ci mai cu seamă munca, implicarea, dăriurea ta; și mai ales este importantă determinarea de a continua, de a merge mai departe, de a nu abandona. Și mai putem spune că un insucces poate fi un moment bun pentru un succes mai mare de mai târziu.
- îmbrățișări – acestea nu ar trebui să lipsească ne spun cercetările medicale; aceste exprimări corporale ale dragostei sunt vitale mai ales la vârste mici pentru că, cei mici, nu înțeleg altă formă de exprimare a dragostei; îmbrățișarea poate fi însoțită de alte interacțiuni corporale – de jocul fizic, gâdilatul, etc. Toate acestea ajută foarte mult la reglările neurofiziologice.
De exemplu sunt studii care corelează frecvența mângâierii copilului în primii ani (în principal pe creștet) cu capacitatea lui de a face față stresului sau situațiilor tensionate în anii următori.
Și, mângâind copilul îi facem lui bine, dar ne facem și nouă bine pentru că, tot studiile arată că o scădere a cortizolului – cunoscutul hormon al stresului – și la copil și la părinte.
Educația copiilor este, deopotrivă, și autoeducație
Educația, interacțiunea cu un copil poate fi privită, pentru noi ca adulți ca o școală – revenim, într-un fel, din nou în bănci. Copilul ne cere să acceptăm, de dragul lui și a iubirii pentru el să ne transformăm – să devenim mai buni, mai răbdători, să ne cultivăm blândețea, atenția, grija.
Educația unui copil este și autoeducație; copilul nostru ne oferă o șansă de a produce în noi transformări; e un fel de proces terapeutic. Psihoterapia ortodoxă și nu numai susține că iubirea este un mijlocitor extraodinar al transformării, al creșterii interioare; pe afectul iubirii ne mobilizăm neașteptat resursele interioare fără a simți greutate sau povară. Adesea în cabinet putem vedea eforturile, renunțările, sacrificiile părinților – mai cu seamă ale părinților ai căror copii au diagnostice severe unde recuperarea cere o implicare maximală a părinților.
De ce?
Pentru că în fundal, în adânc este dragostea care ne motivează și ne capacitează.
Din perspectiva terapiei sistemice de familie, un copil schimbă foarte mult din dinamica familială; chiar un psiholog propunea să ne căsătorim de 3 ori, dar cu aceeași persoană; a doua oară să ne RE-căsătorim când apare primul copil – pentru că atunci, din punct de vedere al interacțiunilor sistemului familial e o altă relație de cuplu, și a treia oară să ne RE-RE-căsătorim atunci când copii au plecat către viața sau casele lor. Privind așa situația putem afima că avem 3 căsnicii diferite, dar cu aceeași persoană!
Concluzia este că un copil produce transformări extraordinare – atât individuale cât și de relaționare.
Adulții mai pot fi copii?
Este o vorbă care spune că toți suntem tineri, dar de diferite vârste – și tot așa – putem și noi spune că suntem și copii, că știm să fim copii, avem în noi acest fel de a fi, numai să ne dăm voie să se exprime chiar din ipostaza de adult, de părinte.
Sigur, nu este vorba de a înlocui sau de a abandona rolul nostru de părinte, este mai degrabă vorba de a intra într-o dispoziție psiho-emoțională și sufletească specifică celor mici – într-o stare de joacă, de joc, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, de curiozitate, de mirare, de râs.
De multe ori părinții sunt pe pilot automat în viața de zi cu zi, 24 de ore pe zi sunt uneori prea puține pentru a ne organiza bine și a răspunde la toate angajamentele noastre; numai că atunci când ne dorim să ne apropiem de lumea copilului nostru e recomandabil să coborâm noi către acea lume și să ne conectăm cu copilul având cu noi, în noi, și acea stare ce caracterizează copilăria.
În concluzie, este de dorit să fim mereu aproape de cei mici sau mai mari,
- înarmați cu disponibilitate – căutând comuniunea în familie, să știe că suntem acolo, că ei sunt iubiți, apreciați, validați prin ceea ce sunt ei înșiși și nu atât prin rezultatele lor, să simtă că sunt acceptați și iubiți necondiționat.
- să avem în vedere fermitatea blândă, și
- sensibilitate spirituală pe care să o hrănim și la ei și la noi.
Și să ne amintim că, întotdeauna, copilul este într-o extraordinară bucurie sufletească în fața unui părinte și ludic, jucăuș și jovial și conectat emoțional cu el.