La naştere copilul intră într-o societate cu reguli şi limite pe care trebuie să le înveţe. El intră într-o comunitate care are deja stabilite convenţii şi un ghid stabilit. Din prima clipă copilul interactionează cu oamenii din jurul său. Membrii familiei sale sunt prima lui societate, iar el învaţă să se adapteze la ea. Un copil ajunge la o concluzie vis-a-vis de relaţii, observându-le pe cele din jurul lui. El este mai mult decât un produs al factorilor ereditari şi a mediului; interpretarea lui subiectivă a tot ce se întâmplă către el şi în jurul lui, îi dă un scop acţiunilor lui. Are abilitatea să interpreteze şi să tragă concluzii. Copilul învaţă foarte repede să-şi schimbe atitudinea faţă de cei din jurul său, în avantajul său. Foarte curând el percepe răspunsul la ceea ce face. Dacă plânge, zâmbeşte sau e pasiv, el observă tipurile de atitudini din jurul lui. Învaţă foarte repede care din răspunsuri îi place, şi cu care din indivizi poate obţine o anume atitudine.
Părinţii oferă atmosfera unei prime societăţi pe care copilul o experimentează. Conceptele lui faţă de oameni şi viaţa socială vin din relaţiile cu părinţii. Îşi dezvoltă atitudinile faţă de convenţiile sociale în familia sa. Părinţii îi aduc influenţele comunităţii. Ei sunt exemple de relaţii inter-umane. De la ei învaţă cum oamenii se comportă. Familiile competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile cooperante, promovează un patern diferit pentru fiecare copil. Oricum, paternul familiei nu este determinant pentru comportamentul familiei. De fapt, paternul familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.
Fiecare copil are poziţia sa în familie şi din acest motiv percepe evenimentele din familie diferit. Locul copilului faţă de fraţii săi joacă un rol important în dezvoltarea caracterului. Competiţia dintre fraţi duce la diferenţe fundamentale între personalităţile lor. Este vorba de constelaţia familiei. Avem în primul rând ordinea naşterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic. Fiecare are linia sa de mişcare, drumul său, conceptele şi atitudinile sale, care duc la o evaluare diferită a situaţiilor din familie şi care nu duc, neapărat, la acelaşi comportament.
Absenţa unuia dintre părinţi poate schimba aşteptările pe care le avem bazate doar pe poziţia în familie.
Părinţii au un rol foarte important în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia şi cum să interpreteze ceea ce părinţii îi oferă ca model. Ei îşi decid percepţiile. Sunt fiinţe creative care îşi fac singuri traducerile lor a ceea ce văd, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia şi fraţii într-un mod diferit, şi pentru fiecare acela este adevărul. Nu putem să ne rescriem istoria familiei, dar de multe ori o putem reinterpreta, atunci când fapte, evenimente necunoscute sau uitate sunt introduse.
TOATE COMPORTAMENTELE AU O MOTIVAŢIE SOCIALĂ
Să recunoaştem că omul este în primul rând o fiinţă socială. Caracteristicile care îl fac să fie în mod distinctiv uman sunt interacţiunile cu semenii săi în grupuri sociale. Numai în grup individul poate funcţiona şi se poate împlini pe sine. Individul este dependent de grupul social pentru a se dezvolta ca personalitate.
Comportamentul individului poate fi mai uşor de înţeles dacă este văzut în termeni de cadru social. Nu ar trebui să luăm în considerare omul sau comportamentul său în afara cadrului social. Ce este potrivit pentru Ioana acasă nu este la fel de potrivit la şcoală. Este întotdeauna important să luăm în considerare întregul câmp de acţiune al individului care activează.
Semnificaţia comportamentului constă în consecinţele sale. Toate comportamentele au o motivaţie specifică în contextul social în care se desfaşoară. Trebuie să observăm copilul într-o situaţie dată pentru a înţelege semnificaţia comportamentului său. Contextul social este esenţial pentru înţelegerea comportamentului.
Străduinţa socială este principală, nu secundară. Căutarea semnificaţiei şi a unui loc în societate sunt obiectivele principale ale fiecărui copil şi adult. Indivizii nu pot exista fără interdependenţa socială. Rolul pe care fiecare individ îl joacă în societate şi răspunsul său la stimulii sociali subliniază dezvoltarea personalităţii sale.
Copilul, întotdeauna trebuie recunoscut nu în izolare, ci ca individ în interacţiune socială. Conflictele ies la iveală din ciocnirile interpersonale şi nu din lupta intrapersonală pentru control.
Problemele apar în urma conflictelor cu semenii. De aceea, dacă observăm copilul în interacţiunea cu ceilalţi, putem înţelege imediat motivul comportamentului său. Structura nevoilor sale trebuie înţeleasă numai în interdependenţă cu contextul social.
Interesul social este mai mult decât un sentiment de apartenenţă; el este conceptul cheie în înţelegerea comportamentului. Interesul social nu are obiective fixate, el este expresia capacităţii noastre de a oferi şi de a primi. Interesul social reflectă atitudinea noastră faţă de semeni. Individul cu interes social suficient acceptă responsabilitatea nu numai pentru sine dar şi pentru grupul social de care aparţine. Sănătatea mintală şi adaptarea necesită creştere şi dezvoltarea interesului social.
Unei persoane bine adaptată îi pasă de semenii ei. Copiii răsfăţaţi sau neglijati işi pot pierde interesul social. Făcând prea mult sau prea puţin pentru copil îi produce acestuia idea eronată că nu trebuie să fie îngrijorat de relaţionarea prin cooperare. Astfel, cele două erori de educare din partea adultului, răsfăţul sau neglijenţa, pot duce la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate şi de inadaptare. Încă de la naştere copilul intră în lume şi rămâne pentru ceva timp inferior, fiind dependent de adult. El se luptă să depaşească aceste sentimente de inferioritate. În mod constant observăm adulţi care încearcă să treacă de la inferior la superior în situaţii sociale date.
TOATE COMPORTAMENTELE AU UN SCOP
Este esenţial să recunoaştem scopul comportamentului. Acţiunile şi mişcarea individului sunt direcţionate de scopuri specifice. Adeseori comportamentul este mai mult sau mai puţin înţeles atâta vreme cât nu ştim sau nu recunoaştem scopul. În mod frecvent auzim părinţi sau profesori spunând : ,,Pur şi simplu nu înteleg de ce Ioana face asta; nu are sens”. Asta înseamnă că nu are sens din punctul de vedere al scopurilor şi al ţelurilor adultului. Dacă privim din punctul de vedere al scopurilor Ioanei, acţiunile sale cu certitudine au sens, şi după cum vede ea lucrurile, acesta este singurul său mod de a-şi atinge scopul. Un educator experimentat poate determina scopurile copilului din acţiunea sa prezentă şi din mişcare. Fiecare copil ne poate spune multe despre sine dacă ne dezvoltăm şi utilizăm ,, al treilea ochi” şi ,, a treia ureche”. Cunoscând câte ceva despre scopul unui individ şi ştiind câte ceva despre lumea sa, putem înţelege ce mişcare şi ce semnifică ea, şi ce valoare are aceasta pentru atingerea scopului. Putem vedea toate comportamentele ca făcând parte din mişcarea către scop. Astfel acţiunile unui copil, studiate îndeaproape, ne pot evidenţia scopurile sale.
Daniela Sima, Psihoterapeut
Bibliografie:
- Rudolf Dreikurs, M.D. şi Vicki Soltz, R.N., Happy Children, A challenge to patents, ACER, 1995