Skip to content
Alegria

Particularitățile suicidului la adolescenți

Particularitățile suicidului la adolescenți
Mergi la:

Prevalenţa suicidului la copii şi adolescenţi este mai mică decât la alte grupe de vârstă dar aceasta se pare că este doar un artefact datorită concepţiei greşite cu privire la incapacitatea copilului de a face un plan de suicid şi de a-l duce până la capăt, precum şi a distorsiunilor în expresia suicidalităţii la copii. 

Copii şi adolescenţii scriu mai rar scrisori de adio, au alte notificări asupra iminenţei de suicid, iar letalitatea metodelor alese este destul de mare. Se consideră că accesul crescut la mediile de informare, la internet si reţelele de socializare au contribuit la aceasta creştere (Bridge si colab. 2008). Băieţii cuprinşi în segmentul de vârstă 10 – 24 ani au o rată de suicid semnificativ mai mare decât fetele de aceeaşi vârstă, în schimb fetele raportează mai des ideaţie suicidară şi au tentative de suicid mai dese (National Adolescent Health Information Center, 2006). Tulburările afective asociate, consumul de alcool şi droguri, problemele de identitate sexuală, problemele de dezvoltare a personalităţii, factorii familiali şi cei socio-economici sunt printre cei mai importanţi factori de risc pentru suicid la copii şi adolescenti (Weller si colab. 2001). 

Caracteristici ale suicidului în funcţie de vârstă

În privinţa copiilor şi adolescenţilor cu vârsta cuprinsă între 11-15 ani părerea psihologilor este că la această grupă de vârstă suicidul este reactiv şi este foarte frecvent rezultatul unor pedepse exagerate.

După vârsta de 16 ani raportarea suicidului creşte numeric, statisticile europene declarandu-l printre primele trei cauze de deces la adolescenţi, după accidente şi cancer. Adolescenţii sunt supuşi bombardamentelor continue din partea sferelor fizice, psihice şi sociale, care pe rând implică idealuri noi, efemere şi tiranice şi necesită forme noi de rezolvare. Adolescenţii cu risc înalt de sinucidere au de obicei legături de prietenie slab dezvoltate, o stimă de sine redusă şi au avut un eveniment stresant în ultimul an. Acest comportament autodestructiv apare cel mai des sub forma tentativelor de suicid prin ingestie de medicamente, secţionarea venelor, aruncarea de la înălţime sau strangularea.

Factori precipitanţi sau declanșatori

Comportamentul suicidar la adolescenţi are câteva particularităţi etiologice şi anume:

1. caracteristicile parentale – de obicei aceşti adolescenţi provin din părinţi cu boli psihice sau tulburări de personalitate, cu dificultăţi materiale;

2. maniera educaţională – este inadecvată, inconsecventă sau aplicată rigid;

3. pattern-ul de comunicare în familie este sărac în emoţii şi informaţii. Părinţii nu sesizează trăirile adolescentului, nu pot intui nevoile acestuia şi uneori sunt chiar nepăsători în faţa ideilor suicidare ale adolescentului;

4. izolarea socială a adolescentului – în anumite situaţii adolescentul se află departe de casă sau este izolat de prieteni sau de restul familiei care ar putea să-i ofere suport;

5. studiul statusului mintal al adolescentului cu gesturi suicidare arată o rată mare de tulburări afective şi antecedente de comportament deviant (acte antisociale, uz de droguri);

6. boli somatice – adolescenţii cu boli somatice sunt mai predispuşi la gesturi suicidare, la fel şi adolescenţii cu boli maligne;

7. contactul cu alţi sinucigaşi – există o componentă de tip contagios în actul suicidar. De obicei există în jurul celui ce face acest gest şi alţii care au încercat. Paradoxal, programele radio / tv, în loc să reducă, cresc rata suicidului în populaţia infantilă.

Riscul de suicid creşte atunci când: 

  • adolescentul are acces la arme sau la substanţe toxice cu efect letal;
  • adolescentul premeditează, când planul de suicid include precauţii deosebite (de a nu fi surprins şi împiedicat să ducă la bun sfârşit gestul);
  • riscul creşte atunci când scenariul include legăminte şi jurăminte cu prietenii care obligă la respectarea anumitor coduri;
  • supravegherea şi suportul familiei lipseşte.

Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescentul cu gesturi suicidare a fost obligat să trăiască într-un mediu psihosocial neadecvat, nesuportiv, uneori chiar abuziv, iar acest comportament este considerat ca fiind soluţia salvatoare.

Modelul ,,traiectoriei suicidului”

De-a lungul anilor, s-au coagulat o serie de date privind factorii de risc, factorii protectivi şi factorii de alarmă ai suicidului la copii şi la adolescenţi. Astfel, s-a constatat că extrem de rar copii sau adolescenţii comit un suicid fără să emită anumite semnale de alarmă, ca un fel de bec roşu care anunţă ceea ce o să urmeze. Comportamentul suicidar la adolescenţi constituie o consecinţă a dezechilibrului existent între factorii protectivi şi cei de risc; cunoaşterea ponderii acestor factori poate reprezenta un indicator de care să ţină seama cei ce se îngrijesc de siguranţa acestora. Factorii de risc sunt acei factori care conduc sau sunt asociaţi cu comportamentul suicidar iar factorii protectivi sunt aceia care reduc probabilitatea suicidului şi cresc rezilienţa individuală. Semnele de alarmă sunt modalităţile directe sau indirecte prin care un subiect comunică altora intenţia sa de suicid. 

Stallion şi McDowell (1996) au propus modelul ,,traiectoriei suicidului”, un model care analizează factorii de risc şi factorii precipitanţi ai suicidului din perspectiva ideaţiei suicidare de-a lungul stadiilor de dezvoltare ale copilului şi ale adolescentului. Ei împart factorii de risc pentru suicid în patru categorii şi discută separat ponderea lor de-a lungul dezvoltării: 

I. Factori de risc biologici – impulsivitate crescută datorată lipsei mecanismelor de supresie, ceea ce conduce la acte suicidare fără prea multă planificare, incidenţa suicidului crescând cu vârsta, până ajunge la un varf în jurul vârstei de 14 ani; 

II. Factori de risc psihologici – autorii remarcă frecvenţa crescută a sentimentelor de inferioritate, neajutorare, deziluzie, a stimei de sine scazută, frica de rejectie şi abandon la copii şi adolescenţi; aceştia au puţine abilităţi de a depăşi greutăţile şi în mod obişnuit internalizează factorii stresanţi. După Poland şi Lieberman (2002) peste 90% dintre indivizii care se angajează în comportamente suicidare au o tulburare psihiatrică sau o istorie de tulburări psihiatrice. Dintre acestea depresia, anxietatea, tulburarea bipolară şi schizofrenia sunt cele mai importante. La acestea trebuie adaugată vulnerabilitatea mare pe care o creează consumul de droguri şi de alcool

III. Factori de risc cognitivi – printe factorii cognitivi cei mai importanţi autorii menţionează viziunea distorsionată sau lipsa de înţelegere a naturii morţii şi a vieţii, o gândire simplistă asupra consecinţelor actelor proprii şi o incapacitate de gândire raţională; 

IV. Factorii de risc ce ţin de mediu – cuprind pierderea timpurie  a unei figuri de ataşament, nivel scăzut de suport parental, conflict parental, structura familială haotică sau inflexibilă, prezenţa abuzului fizic, emoţional şi/sau sexual, precum şi existenţa comportamentui suicidar la părinţi. 

Factori protectivi

La fel ca în cazul adultului, copilul şi adolescentul prezintă şi factori protectivi faţă de ideaţia suicidară, aceştia fiind factori opuşi factorilor de risc, care conduc la micşorarea probabilităţii suicidului şi la creşterea rezilienţei individuale. Conform Departamentului Sănătăţii al SUA (US-DHHD, 2001) cea mai bună protecţie împotriva suicidului la copii şi adolescenţi este o îngrijire adecvată a problemelor lor de sănătate fizică şi psihică, o protecţie împotriva consumului de alcool şi droguri, un acces facil la serviciile de îngrijire şi încurajarea comportamentului de căutare a ajutorului atunci când există nevoia acestuia. 

Principalii factori protectivi la adolescent sunt:

I. Factorii interpersonali – legătura puternică cu familia, comunicare verbală deschisă, implicarea parentală, reţea socială adecvată (părinţi, prieteni, colegi), religiozitate / spiritualitate;

II. Factorii individuali – abilităţi de rezolvare a problemelor, abilităţi de rezolvare a conflictelor, stima de sine crescută, precum şi abilităţi generale de coping;

III. Lipsa de acces la arme de foc.

Caracteristici clinice ale comportamentului suicidar la adolescent

Adolescentul cu comportament suicidar înregistrează o modificare a percepţiei ,,conflictelor” sau a pierderii, are propria lui filosofie despre viaţă şi despre moarte, pe care şi-o exprimă în relaţiile din familie sau cu egalii de vârstă. 

Un anumit subgrup de adolescenţi apelează la acest gest după un conflict mai important cu familia, după un conflict cu legea sau la şcoală. Anticiparea pedepsei sau umilinţei precipită gestul suicidar.

Date din literatură relevă, de asemenea, exacerbarea comportamentului suicidar printre adolescenţi după mediatizarea unor evenimente similare. 

Profilul psihologic al adolescenţilor suicidari arată faptul că 50% dintre sinuciderile complete au fost precedate de verbalizarea intenţiei (scrisori, cuvinte de ameninţare); de aceea toate semnele care pot anticipa un astfel de gest trebuie luate în serios şi considerate un semnal de alarmă. 

Evaluarea riscului de suicid la adolescenţi

Evaluarea potenţialului suicidar la adolescenti presupune identificarea factorilor precipitanţi, a factorilor de risc, a celor protectivi, a ideaţiei suicidare, a planului şi a intenţiei de a comite suicid. Simultan, se iniţiază şi intervenţia terapeutică care presupune mobilizarea resurselor diponibile (familie, şcoală, comunitate), abordarea problemelor şi nevoilor adolescentului, precum şi implicarea altor instituţii specifice de protecţie pentru adolescenţi şi familiile lor, atunci cand este cazul.

Domeniile cheie ale evaluării crizei suicidare la adolescenţi sunt:

– prezenţa ideaţiei suicidare şi a comportamenului suicidar,

– istoria comportamentului suicidar;

– prezenţa tulburărilor psihiatrice;

– existenţa factorilor familiari stresanţi sau protectivi;

– disponibilitatea mijloacelor letale.

Următoarele semne de alarmă pot indica faptul că un adolescent se află în risc pentru suicid – lista a fost realizată de Suicide Information and Education Center (SIEC), Canada,  în anul 2005:

I. Semne fizice – neglijarea îngrijirii personale; schimbări bruşte în modul de îmbrăcare, neconforme cu personalitatea subiectului; boli şi dureri cronice, boli neaşteptate; slăbire sau luare în greutate neaşteptată; schimbare bruscă de apetit;

II. Semne emoţionale – sentiment de lipsă de speranţă, de neajutorare şi de inutilitate; inabilitatea de a se bucura sau de a aprecia prietenia; schimbări bruşte de dispoziţie şi explozii emoţionale neaşteptate; anxietate, tensiune extremă sau agitaţie; letargie sau oboseală; schimbări în personalitate: de la deschidere la izolare, de la politicos la nepoliticos, de la liniştit la mânios; pierderea abilităţii de concentrare, visător; depresie, tristeţe; pierderea capacităţii de judecată; sentimente de vină sau eşec; gânduri auto-destructive; frică exagerată de cancer, SIDA sau alte afecţiuni somatice; sentimente de lipsă de valoare sau de a fi împovărat; pierderea bucuriei în activităţi altădată plăcute.

III. Semne comportamentale – redactarea unui testament, scrierea de poezii sau povestiri despre suicid sau despre moarte; ameninţări de suicid; colectarea de pastile, ascunderea de arme, descrierea de mijloace de suicid; încercări anterioare de suicid; descreşterea activităţii, izolare, scăderea interesului faţă de muncă/şcoală; pierderea interesului faţă de hobby-uri, sport, muncă, etc.; folosirea inexplicabilă de alcool şi droguri; izolare faţă de familie şi de prieteni; uneori acţionează ca să se îndepărteze de alţii; schimbări în modul de alimentare sau de somn; schimbări în relaţiile de prietenie; fuga de acasă sau chiulul de la şcoală; implicarea în activităţi riscante, lipsa de grijă faţă de siguranţa propriei persoane; promiscuitate sexuală; face cadou lucruri personale valoroase; schimbări bruşte de personalitate; preocupat de gânduri de moarte.

Modele de intervenţie în cazurile de tentativă de suicid la adolescenţi

Există mai multe forme de intervenţie psihoterapeutică care pot fi utilizate în cazurile de tentativă de suicid la adolescenţi. În continuare vă vom prezenta câteva dintre acestea.

Au fost dezvoltate mai multe tehnici de terapie cognitiv-comportamentală scurtă pentru adolescenţii şi tinerii cu tentativă de suicid. Trautman (1995) a conceput un program pentru adolescenţi şi pentru familiile lor care cuprinde învăţarea de a identifica şi de a denumi emoţiile, gândurile automate şi de a rezolva problemele iar familia este implicată pentru a învăţa să comunice mai bine şi să identifice şi să rezolve problemele împreună cu adolescentul. Rotheram-Borus şi colab. (1994) au inventat o terapie cognitiv-comportamentală scurtă pentru adolescenţi şi pentru familiile lor cu scopul de a încuraja interacţiunea, reformularea problemelor ce conduc la creşterea riscului pentru adolescent de a comite suicid şi îmbunătăţirea stilului de rezolvare a conflictelor.

Terapia scurtă focusată pe problemă are ca scop creşterea capacităţii de identificare a problemelor, precum şi descoperirea şi construirea unor soluţii realiste. Aici subiectul este văzut ca expert şi ca actor, ca parte a problemei şi a soluţiei ceea ce conduce la responsabilizarea adolescentului de a face o schimbare semnificativă şi pozitivă atunci când prezintă ideaţie suicidară (Fiske,1998).

Au fost elaborate mai multe tipuri de intervenţie terapeutică pentru familii. Susţinerea familiilor cu risc sau vulnerabilitate este susceptibilă de a reduce nivelul sinuciderilor. Obiectivul programelor intensive de rezolvare a crizelor familiale este acela de a permite recunoaşterea crizei atunci când survine, de a preveni spitalizarea psihiatrică a unuia dintre membrii familiei, de a oferi noi strategii de rezolvare a problemei şi, de asemenea, de a preveni crizele viitoare. În consecinţă ,,familiile învaţă să gestioneze crizele prin intermediul unui proces de empowerment, adică de însuşire a puterii”. În special părinţii deprind noi modalităţi de gestionare a conflictelor familiale. Intervenţiile de tip educaţional, adoptând o abordare comportamentală şi cognitivă, permit reducerea numărului de spitalizări, ca şi costurile îngrijirii. De reţinut este faptul că aceste tipuri de intervenţii sunt contraindicate dacă întreaga familie trăieşte o criză suicidară, dacă ea este sursa crizei sau dacă persoana se află într-un risc major de suicid (Ionescu Ş., 2013).

Terapia de grup poate constutui o formă de intervenţie adaptată şi promiţătoare pentru anumiţi adolescenţi. Învăţarea abilităţilor sociale se face în general prin observarea celorlaţi şi a rezultatului acţiunilor lor (Bandura, 1989). Grupul permite crearea unui loc securizant necesar stabilirii unui mod de funcţionare interpersonal mai bine adaptat şi ameliorării reglării impulsurilor şi emoţiilor. Seguin, Goulard, Bergans şi Links (2007) au dezvoltat o intervenţie destinată adolescenţilor, centrată pe ameliorarea capacităţii de autoprotecţie, de luare a deciziilor referitoare la propria siguranţă şi de stabilire a unor limite interpersonale securizate. De asemenea, au urmărit dezvoltarea sentimentului de apartenenţă, un mai bun control al emoţiilor, dezvoltarea capacităţii de proiecţie în viitor şi o creştere a stimei de sine.

Criza suicidară a adolescentului este o problemă cu mult mai complexă decât cea a adultului din mai multe motive: formarea cu dificultate a alianţei terapeutice cu adolescentul, procesul de evaluarea solicită precauţii specifice, intervenţia se adresează atât adolescentului cât şi părinţilor iar monitorizarea este indirectă (se face prin intermediar, de ex. părinţi / îngrijitori).

Autor: Laura Chirodea, Psiholog clinician specialist, Psihoterapeut specialist

Photo by Dilan NaGi on Unsplash

Distribuie articolul pe