Un mare impediment al oamenilor de a face alegeri realiste și inteligente cu privire la parteneriatul erotic este reprezentat de frecventele mituri care, în gândirea magică a copilăriei și a adolescenței, se înrădăcinează fiind întreținute și alimentate cu cinematografie și de multe ori cu poveștile spuse de părinți sau de bunici. În acest sens, atât Adrian Nuță, cât și Yvon Dallaire exemplifică următoarele mituri:
Mitul nr. 1
Iubirea adevărată învinge totul
Acest mit reprezintă una dintre cele mai puternice credințe. Iubirea este mai presus de toate și nu există niciun obstacol care să-i poată rezista. Iubirea învinge totul și este suficientă pentru a face o relație să înflorească și să avanseze. Indiferent de natura problemelor, indiferent de situația financiară, de religie, de familie sau de temperament, iubirea compensează totul (Nuță, 2007, pp. 17-19).
Dragostea mișcă munții din loc
Dacă ne iubim cu adevărat putem depăși orice obstacol. Prima și cea mai dăunătoare iluzie cu privire la ideea de cuplu încă de la apariția romantismului (spre sfârșitul secolului al XVIII-lea) încoace și odată cu răspândirea concepției că dragostea este principalul temei al căsătoriei. Dragostea nu reprezintă temelia, ci scopul unei relații. Pasiunea, sau dragostea-emoție, de la începutul unei relații este clădită pe speranța că partenerul ne va umple golurile sufletești, că ne va ajuta să ne rezolvăm toate problemele din trecut și că vom trăi în armonie până la sfârșitul vieții. Acest ideal li se pare tuturor accesibil atunci când încep o viață în doi anume că iubirea va depăși toate încercările vieții (Dallaire, pp. 82-83).
Mitul nr. 2
Iubirea este recunoscută imediat la prima întâlnire
Iluzia că vom ști instantaneu încă de la început dacă este vorba sau nu despre “adevărata” iubire. Această iluzie este întreținută și alimentată de filmele de dragoste, de melodiile romantice pe care le ascultăm și de propriile reverii. Atracția irezistibilă a acelor momente impiedică judecata limpede și declanșează iluzia unei iubiri la prima vedere. (Nuță, 2007, p. 19-20).
Sufletul pereche mult așteptat
Iluzia sufletului pereche își are originea în golul existențial resimțit de orice ființă umană, gol care nu poate fi acoperit pe deplin niciodată chiar dacă acesta ne impinge spre celălalt. Există o căutare nestăpânită și necontenită a sufletului pereche care îi atrage pe mulți într-un cerc vicios: cu cât îl caută mai mult, cu atât sunt șanse mai puține să-l găsească, cu atât se simt mai goi și încep iar să caute pe cineva care să le umple golul sufletesc. Mulți dintre cei care pornesc în căutarea altui potențial suflet pereche sunt cei care în loc să facă eforturi să salveze iubirea ei consideră că au tras “lozul necâștigător” (Dallaire, pp. 84-87).
Mitul nr. 3
Există o singură persoană și numai una pentru tine
Una dintre consecințele înrădăcinării ideii că există un partener și numai unul destinat este aceea că în momentul în care oamenii își compară tot timpul partenerii cu imaginea din capul lor, aceștia nu vor mai avea timp și energie pentru a le descoperi și aprecia unicitatea. O alta consecință este faptul că în urma încheierii relației, nu vor mai fi deschiși către o altă relație (Nuță, 2007, pp. 20-22).
Totul făcut cu bună – credință
Măcar o dată în viață, fiecare s-a confruntat cu fraze precum: “Parcă faci dinadins, tocmai ca să nu înțelegi!”, “Ți-am explicat de zece ori, iar tu n-ai înțeles încă nimic!”, “Parcă încheiasem problema asta o dată pentru totdeauna! De ce continui să agiți apele?”, întrebându-se dacă nu cumva partenerul este sau nu de bună-credință. Este omenesc ca partenerul să fie acuzat de rea credință atunci când nu răspunde așteptărilor celuilalt, însă în ciuda acestui lucru, în majoritatea cazurilor, fiecare dintre parteneri este bine intenționat făcând tot ce îi stă în putință pentru ca relația să funcționeze. Cu bună-credință, fiecare încearcă să-l convingă pe celălalt de legimitatea părerii sale și tot cu bună-credință, fiecare încearcă să arate că, de fapt, celălalt nu are dreptate.(Dallaire, pp. 87-89)
Mitul nr. 4
Partenerul perfect îți va satisface toate nevoile
Este vorba despre existența unei dorințe secrete ale cărei rădăcini se află în amintirea primelor luni de viață. În relația de cuplu, aceste amintiri originare se traduc în expectații inconștiente dintre cele mai diverse, însă cu același numitor comun.
Într-un fel sau altul toți avem măcar unele așteptări inconștiente iar dacă partenerul nu împlinește nici măcar una dintre acestea, ceea ce simțim, ca trăiri reactive, sunt dezamăgirea și resentimentul (Nuță, 2007, pp. 24-25).
Trebuie să vorbim
Comunicarea înseamnă schimb, nu comuniune sau înțelegere și nici “acțiune comună”. Etimologic, “a comunica” înseamnă a face schimb de informații și nu a împărți cu cineva emoții, experiențe sau gânduri. Este greșit să credem că, “cu cât partenerii vorbesc mai mult între ei, cu atât se cunosc mai bine, cu atât relația lor va fi mai solidă”. O altă greșeală frecventă în privința comunicării este credința potrivit căreia trebuie “să ne spunem totul”.
Credința în atotputernicia comunicării reprezintă o iluzie. La originea problemelor comunicaționale se mai află și convingerea că problemele de cuplu se rezolvă prin intermediul comunicării. E o iluzie să credem că este de-ajuns să vorbim cu celălalt pentru ca lucrurile să reintre pe făgașul normal.
Mitul nr. 5
Dacă există o mare atracție sexuală, atunci există și o mare iubire
Un mecanism ce explică forța acestui mit este generat de normele transmie în procesul socializării, norme potrivit cărora este greșit sau rău să te bucuri de sexualitate doar de dragul sexualității.
Mai întâi apare pofta. Este momentul în care oamenii sunt cuprinși de dorință, o forță imperioasă care îi posedă sau îi chinuie urmat de actul pasional care precede într-un final un anumit disconfort sau chiar sentimentul de vinovăție pentru actul de a fi fost atât de intim cu o persoană față de care nu există atașament emoțional. Singura scăpare pentru a legitima această dorință care se naște din nou, este aceea de a se crea o relație cu obiectul pasiunii, care bineînteles are anumite consecințe precum angajarea în relații cu persoane mai puțin compatibile sau transformarea într-un prizonier al unor relații toxice (Nuță, 2007, pp. 24-25).
“Preafericita” infidelitate
Există multe mituri în legătură cu infidelitatea, susținute chiar și de psihoterapeuții de cuplu bine intenționați.
- Ce nu știm, nu ne poate face niciun rău. Persoana infidelă știe că a fost infidelă iar acest lucru va rămâne mereu între cei doi parteneri, de aceea partenerul infidel ajunge să-și dezvăluie secretul cu toate consecințele de rigoare pentru a se elibera de povara pe care o duce de unul singur.
- Infidelitatea are funcție terapeutică. Unii consideră că infidelitatea compensează monotonia sexuală care se instalează într-un cuplu, însă nu există nici pe departe o funcție terapeutică, o problemă nu poate fi rezolvată cu o altă problemă.
- Infidelitatea este principala cauză a divorțului. Infidelitatea este mai degrabă consecința unui dezechilibru sau a unei insatisfacții conjugale decât cauza acestora.
- Toată lumea face asta, așa că poți să o faci și tu. Dacă un comportament este la modă, asta nu înseamnă că este neapărat și sănătos.
- Infidelitatea este de natură sexuală. Infidelitatea nu se rezumă la sex ci poate fi și de natură afectivă și relațională.
- Bărbatul este infidel din dorința de a face sex, iar femeia, din dragoste. Pe lângă sex, bărbatul încearcă mai ales să umple un gol afectiv. Iar astăzi, din ce în ce mai multe femei sunt infidele doar de dragul plăcerii.
- Femeile sunt monogame din fire, iar bărbații, din întâmplare. În ziua de astăzi, 50-60% dintre femeile moderne infidele arată contrariul.
- Sexul este mai bun cu amantul sau cu amanta. De cele mai multe ori, sexul nu este nici cel mai bun, nici cel mai prost. Este surprinzător să constatăm cât de mult seamănă celălalt cu partenerul nostru sau chiar să ne dăm seama că nu este nici atât de atrăgător ca propriul partener.
- Infidelitatea nu implică niciun risc. Prima și cea mai importantă consecință a infidelității este pierderea încrederii dar și a respectului (Dallaire, pp. 111-115).
Autor: Ioana Dobrin, psiholog clinician și psihoterapeut
Photo by Scott Broome on Unsplash