Anxietatea dezechilibrează corpul, iar copiii anxioşi pot fi agitaţi, fără astâmpăr, foarte sperioşi, hiperactivi, stângaci, stingheriţi sau timizi, dar vine şi cu latura sa pozitivă. În cantitate mică e sănătoasă pentru sănătatea noastră psihică, pentru succesul nostru  în viaţă şi chiar pentru supravieţuirea noastră. O doză sănătoasă de anxietate ne face să evităm pericolul, să luăm măsuri eficiente şi să acţionăm la capacitate maximă. Relaxarea completă nu e foarte utilă  în activităţi care implică agerime şi control al muşchilor, cum ar fi de exemplu să te scufunzi într-un bazin plin cu apă. Anxietatea devine mai nesănătoasă  când se manifestă prin frământare excesivă sau evitare dusă la extrem.

Prea multă anxietate şi “te îmbolnăveşti de atâtea griji”. Prea puţină şi nu îţi iei precauţiile necesare într-un anumit moment. Avem nevoie de teamă când suntem în pericol, pentru că ea ne impulsionează să strigăm după ajutor, să fugim, să ne ascundem sau să ne luptăm din răsputeri. Bineînţeles, asta ajută numai când vieţile noastre sunt cu adevărat în primejdie. Frica de un şarpe care te urmăreşte e crucială pentru supravieţuire. Frica de un şarpe la grădina zoologică e o exagerare, dar frica de o poveste cu un şarpe este cu adevărat exagerare.

Anxietatea sănătoasă ne împiedică, de asemenea, să acţionăm imoral.  Conştiinţa noastră  foloseşte anxietatea ca pe un mijloc de a ne atrage atenţia că o să dăm de necaz sau o să ne simţim vinovaţi, dacă facem ceva greşit din punct de vedere moral. Acest tip de anxietate poate scăpa de sub control, creându-ne vinovăţie sau ruşine  chiar dacă nu am făcut nimic rău.

Prea multă anxietate nu ne omoară, numai că ne face nefericiţi. Anxietatea provoacă de la suferinţe uşoare, moderate, la suferinţe severe, şi de la ocazionale la frecvente. Suferinţa copilului anxios poate îmbrăca multe forme:

  • Senzaţii fizice, cum ar fi bătăi puternice de inimă, respiraţie superficială, muşchi încordaţi, senzaţia de fluturi sau de răscolire în stomac, tremurături şi transpiraţie, piele fierbinte sau rece.
  • Urinare frecventă, tulburări gastrointestinale sau incontinenţă.
  • Gânduri anxioase, convingeri pesimiste şi îngrijorări: “Şi dacă se întâmplă ceva rău? Dacă măcar aş fi făcut altfel? Ştiu că profesorul nu mă suportă…”
  • Ruminaţii, în care aceleaşi gânduri sau imagini sunt repetate la nesfârşit, fără să ia nicio hotărâre.
  • Inflexibilitate cognitivă, care implică o frică de riscuri, evitarea a tot ce e nou sau o reacţie intensă la schimbarea rutinelor.
  • Ticuri nervoase, cum ar fi roaderea unghiilor, tragerea de păr, fâţâitul ori suptul hainelor.
  • O stare emoţională de alarmă, teamă, panică, groază sau de a fi permanent în gardă.
  • Spaime de anumite lucruri- reale sau imaginare – cum ar fi câinii, gândacii sau monştrii de sub pat.
  • O tendinţă de a percepe lumea în general ca ameninţătoare sau periculoasă.
  • Evitarea a orice i-ar putea stârni frica sau anxietatea şi o tulburare intensă când evitarea nu este posibilă.
  • Tipare comportamentale precum timiditatea, agăţarea de lucruri sigure, indecizia, perfecţionismul, compulsivitatea sau o încercare de a controla complet mediul în care se află.
  • Înteţirea cererilor de liniştire, odată cu adâncirea sentimentului de disperare. 

Se poate observa că anxietatea poate afecta atât corpurile copiilor, cât şi gândurile, emoţiile, comportamentele şi relaţiile lor. Aceasta înseamnă că anxietatea fiecărui copil va arăta diferit.

Ea nu e distribuită în mod egal pentru toţi oamenii din lume; unii au mai multă, alţii mai puţină. Sursele excesului de anxietate include temperamentul, traumele, experienţele dificile de viaţă, părinţii anxioşi sau  ereditatea. Mulţi copii anxioşi au anxietatea înrădăcinată în familie, deşi forma exactă a anxietăţii poate fi diferită.

Copiii cu temperament anxios au nevoie de provocări care sunt “potrivite”. Au nevoie să li se permită să greşească – câtă vreme eşecul nu e periculos. Unii copii devin anxioşi pentru că se confruntă cu provocări peste puterile lor, precum abuzul sau neglijarea. Dar alţii devin aşa,  pentru că nu sunt destul de provocaţi. Când copiii învaţă să meargă, cad, şi cad, şi cad, până când reuşesc. Dacă noi am încerca să-i protejăm de fiecare cădere, n-ar mai învăţa niciodată să se descurce singuri.

Părinţii nu încetează să-şi facă griji pentru copiii lor şi folosesc adesea îndemnul “ ai grijă”. Acest tip de extraprecauţie sporeşte anxietatea generală fără să ofere vreun ajutor specific, astfel încât unii copii evită riscurile şi renunţă să încerce lucruri noi.

Ne putem întreba copiii, de exemplu: “Te simţi în siguranţă?”, în loc să ne descărcăm îngrijorările asupra lor. Întrebarea aceasta îi forţează  să evalueze situaţia şi îi ajută să asculte de propriile semnale lăuntrice de avertizare. Bineînţeles, trebuie să avem şi încredere în răspunsul lor!

Daniela Sima

Psihoterapeut

Recommended Posts