Care este preocuparea principlă a fiinţei?
Înainte de toate , supravieţuirea, păstrarea vieţii sau salvarea acesteia si ulterior modalitatea de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Evident, acestea fac obiectul preocupărilor prioritare in domeniul sănăţătii constituind obiect de cercetare si intervenţie psihologică. Strategiile adaptative sunt cunoscute în literatura de specialitate cu denumirea de strategii sau mecanisme de coping. În linii mari aceste mechanisme reprezintă modalitatea prin care resursele interioare sunt gestionate astfel încât să ne asigure găsirea celor mai bune soluţii de supravieţuire ori rezolvare a situaţiilor de viaţă în favoarea noastră cu un consum optim al resurselor.
Strategiile de coping exprimă o dinamică cognitiv comportamentală si afectivă reglatorie, în raport cu evenimente stresoare. Se referă la modul stabil de a face faţă evenimentelor negative de viaţă, însă nu într-o măsură în care pot fi comparabile cu trăsăturile de personalitate. Mecanismele de coping cognitiv pot fi influenţate, schimbate, învatate sau resemnificate în registrul reglator prin intervenţia psihoterapeutică, ori pur si simplu ca urmare a experimentarii stituatiilor de viaţă individuale sau dobândirii de noi informaţii, ce aduc noi repere si perspective.
Strategiile de coping pot fi adaptative sau dezadaptative si înregistrează o anume ierarhizare, când strategiile uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, când posibilitatile de interventie asupra factorului de mediu sunt limitate, ori timpul necesar prea scurt.
Printre strategiile de coping putem enumera:
- Autoculpabilizarea – Când simţim sentimentul de vinovăţie faţă de eveniment, autoresponsabilizarea excesivă, gândurile despre greşeli.
- Acceptarea – Gândul de a accepta situaţia pentru că nimic nu poate fi schimbat si ceea ce se întâmplă este o învăţătură.
- Ruminarea – Gândurile repetitive despre ceea ce simţim, despe întâmplările pe care le-am experimentat, dorinţa de a întelege de ce simţim ceea ce ni s-a întâmplat, cauzele care au declansat evenimentul.
- Refocalizarea pozitivă – Orientarea minţii spre gândurile pozitive, mai frumoase decât întâmplarea, ori într-un registru care nu are nicio legătură cu evenimentul stresor. Trăirea de noi experienţe plăcute.
- Planificari pe noi directii – Cum ar arăta varianta optimă în care am face faţă situaţiei, dorinţa de schimbare, planificarea si etapizarea pentru ce ar fi cel mai bine să facem.
- Reevaluarea pozitivă – Gândul că putem învăţa ceva din situaţia respectivă, gândul că putem deveni mai puternici şi mai întelepţi cautând părtile bune.
- Punerea în perspectivă – Compararea cu siţuatii mai grele, gândul că nu a fost chiar atât de rău în comparaţie cu ce ar fi putut fi, iar in viaţa sunt si lucruri mai rele decat cel care ni s-a întâmplat.
- Catastrofizarea – Gândul că situaţia a fost groaznică si este cel mai mare rău posibil care mi se poate întâmpla în raport cu evenimentele anterioare dar si comparativ cu ceilalţi.
- Culpabilizarea celorlalţi – Consideram ca altii sunt responsabili de ceea ce s-a întâmplat si proiectăm asupra lor sentimentul de vinovătie, evidenţiem greşelile făcute de ceilalţi în situaţia respectivă.
Comportamentul oamenilor faţă de experienţele negative este diferit de la un individ la altul si nu exista. Felul , frecventa si durata gândurilor în raport cu evenimentul determină identificarea aspectelor psihopatologice încadrate în registrul clinic.
Diferenta dacă o anume strategie este adaptativă sau dezadaptativă, constă în cele din urmă în măsura manifestării, eficienţa sa privind rezultatul, cât de mare este consumul de resurse interioare si pe ce durata se manifestă pentru a readuce echilibrul funcţional.
De aici mai departe modalitatea si instrumentele de intervenţie specifice psihoterapiei constituie mijloace de îmbunatatire , reconfigurare a strategiilor de coping, menite să asigure prin optimizarea relatiei cu mediul, continuitatea vietii si să ne redea bucuria de a trăi.
Autor: Alexandru Brânduş, Psiholog Clinician