Atât la nivelul cercetărilor cât și al interesului concret al părinților în privința educării copiilor își face loc tot mai mult sintagma ”inteligența spirituală”.
Aceasta este diferită de inteligența socială (care pune accent pe capacitatea de inserare în social; ea se bazează pe relație, vorbește despre cum reușim să interacționăm cu ceilalți), sau emoțională (explorează cu predilecție propriile emoții; caută să răspundă la întrebările Cum mă simt? și Cum gestionez cum mă simt?) sau cea academică (de calcul sau lingvistică).
Psihologia aduce date care vorbesc despre faptul că notele și rezultatele la teste au o valoare relativă în a prevederea succesul în viață al unui copil sau adolescent. Se apreciază că inteligența academică contribuie cu aproximativ 20% la factorii care determină succesul în viață, iar în diferența de 80% sunt incluși factori ce țin de apartenența la o clasă socială, de șansă sau de alte forme de inteligență cum ar fi cea emoțională sau spirituală.
Inteligența spirituală explorează o zonă care nu e cuprinsă în cele anterioare. Are un sens complementar și integrator al celorlalte forme de inteligență. Ea trimite către modul în care semnificăm sau atribuim un sens la ceea ce ni se întâmplă, la ceea ce trăim. Iar în procesul de semnificare suntem influențați, condiționați de planul valoric, al filosofiei despre viață, despre credințele despre bine – rău, despre Creație, Dumnezeu, despre absolut, etc. Astfel, ancorați în credințele noastre atribuim un înțeles întâmplărilor, evenimentelor.
Se consideră că inteligența spirituală este o abilitate înăscută a unei persoane care poate fi antrenată inclusiv prin exercițiul interogațiilor despre semnificație și valori.
Apare fireasca întrebare Cum putem dezvolta această sensibilitate, această competență la copii? Pentru că, nu mereu limbajul este esențial în stimularea acestei inteligențe; de exemplu, putem avea în vedere:
- experiența artistică – muzica, pictura, un peisaj din natură,
sau cea
- religioasă – liturgică
Acestea participă la creșterea și la antrenarea acestui mușchi al sensibilității spirituale.
Ce mai putem face ca părinți? Putem folosi situațiile concrete de viață pentru a cultiva la copiii noștri compasiunea, iertarea, onestitatea.
Tot aici intră și încurajarea copiilor la acele întrebări cu ”De ce?” chiar dacă unele dintre ele ar putea fi fără sens pentru un adult e important pentru copil să îi fim alături, să îi explicăm, și să îl încurajăm în căutarea răspunsurilor la preocupările lui.
De exemplu, persoanele care se uimesc, ne spun cercetările, sunt mai sănătoase din punct de vedere cognitiv. Putem folosi dialogurile cu copiii noștri exersând împreună cu ei aceste stări.
Acest exercițiu al căutării semnificațiilor evenimentelor din viață mai are un rol: dacă copilul, adolescentul devine deprins cu această practică al interogărilor și al căutării răspunsurilor dincolo de concretul imediat sau al sensului imediat, cel din față – în perioada ulterioară când vor apărea întrebările despre rostul lui în viață, despre calea lui, despre sensul vieții lui – el va fi mai pregătit să-și găsească răspunsurile. Va ști ce să facă cu întrebările atunci când va face pași pentru devenirea lui – umană, profesională, spirituală. Și mai ales atunci când, dacă vor fi, momente grele prin care va trebui să treacă în viața lui – copilul de azi, viitorul adolescent și adult va fi cu o ”armură” psiho-emoțională și sufletească mai bună, va fi mai pregătit să le depășească.
Danah Zohar, autoare preocupată de tema inteligenței spirituale, licențiată în Fizică, Filosofie și Psihologie (MIT și Harvard) consideră că primul criteriu pentru identificarea inteligenței spirituale este ”autocunoașterea”. Aceasta aprecia că ”trăim într-o societate obsedată de sine, dar nu stăm bine la capitolul autocunoaștere.”
Putem astfel participa la creșterea și educarea copiilor manifestând către aceștia disponibilitate, validare, fermitate blândă, stimulând și preocupare pentru sensibilitatea spirituală pe care să o putem crește, deopotrivă, și la ei și la noi.