Elementul principal al tulburării de personalitate narcisică este reprezentat de un tipar caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportament real), nevoie de admirație și lipsa de empatie față de ceilalți.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate narcisică sunt: prezența unui simț exagerat al propriei importanțe; preocupare cu iluzii de succes, putere și frumusețe; credința că este special și se poate asocia doar cu persoane la fel de speciale; solicitarea constantă de admirație din partea celorlalți; prezența unui sentiment de îndreptățire; inabilitatea de a recunoaște nevoile și sentimentele altora; prezența invidiei față de alții; comportament arogant și plin de demnitate.
Suferințele produse de narcisiști sunt printre cele mai mari suferințe emoționale pe care clienții le dezvăluie în cabinetele de psihoterapie. Comportamentul narcisistului te poate face în doar câteva clipe să te simți frustrat, umilit, nedreptățit, anulat sau minimizat, neimportant, nevaloros, neputincios, vinovat, rușinat, gata să izbucnești în lacrimi.
Egoismul crud, credința solidă că totul li se cuvine, că sunt îndreptățiți să se comporte numai după bunul lor plac, lipsa aproape completă de empatie, considerație și respect față de sentimentele și nevoile celorlalți îi transformă în niște personaje destul de greu de agreat.
Unele dintre cele mai frecvente probleme pe care clienții le aduc în discuție în procesul terapeutic sunt acelea legate de cum ar putea să facă față comportamentului egoist și preocupat numai de sine al partenerilor lor narcisiști. Aproape întotdeauna, acești clienți se simt frustrați, plin de furie, umiliți și neajutorați în fața lipsei aproape complete de sensibilitate și empatie pe care partenerii lor o manifestă față de nevoile și sentimentele celor apropiați. Unele povestiri par de necrezut atunci când sunt prezentate scene prin care ei descriu gradul de egoism pe care trebuie să-l suporte, iar cei care ajung în cabinet nu par să găsească puterea fie de a părăsi, fie de a-i confrunta pe narcisiștii de care s-au îndrăgostit cu ani în urmă.
Este posibil ca anumite circuite din creier care ne permit să ne imaginăm experiența subiectivă internă, mentalul celuilalt, să nu fie bine dezvoltate sau accesate cu ușurință la persoana narcisistă. Percepția mentalului se referă la capacitatea noastră de a vedea mintea în sine, în noi înșine și în ceilalți, iar la narcisiști, această capacitate este adesea slab dezvoltată. Prin urmare, relațiile cu astfel de indivizi vor fi mereu inegale: conversațiile și interacțiunile sunt mereu despre cealaltă persoană, nu despre tine sau despre voi doi, ca “noi”.
Această lipsă de empatie într-o relație afectează circuitele sociale ale creierului nostru, care, la rândul lor, contribuie la crearea unui sentiment integrat de echilibru și bunăstare. Un astfel de dezechilibru ne poate face să ne simțim izolați și singuri. Mintea noastră poate deveni incoerentă și nivelul nostru obișnuit de vitalitate este redus. Reacția fiecărei persoane la aceste sentimente poate depinde de felul în care s-a dezvoltat: putem deveni furioși și frustrați sau putem ajunge abătuți și retrași. Sau s-ar putea să simțim rușine, ca și cum am fi făcut ceva greșit și merităm această experiență de a fi ignorați. De obicei, relația cu un individ narcisist creează o cascadă de efecte neuronale care sunt la polul opus bunăstării mentale asociate atât cu coerența mentală, cât și cu empatia și compasiunea într-o relație. Această formă de stres este una care merită să fie redusă la minimum în cadrul vieții noastre, chiar dacă nu putem schimba cealaltă persoană.
Termenul “narcisism” provine din povestea mitologică greacă despre Narcis, care a fost blestemat să se îndrăgostească etern de propria-i imagine reflectată într-o apă de munte, ca pedeapsă pentru că a refuzat dragostea lui Echo, o tânără nimfă. Deoarece Narcis putea doar să dorească, dar nu să și posede vreodată imaginea pe care o vedea reflectată în apă, el a devenit din ce în ce mai apatic până când, în cele din urmă, a fost transformat într-o floare frumoasă. Acest mit ne învață că adevărata frumusețe și adevărata iubire înfloresc atunci când iubirea excesivă de sine dispare.
Narcisiștii sunt adesea absorbiți de sine și preocupați de nevoia de a proiecta imaginea perfectă (recunoaștere, statut sau a fi invidiați) și au o capacitate redusă – sau absentă – de a asculta, de a-i interesa sau de a înțelege nevoile altora. Această preocupare excesivă față de sine îi poate priva de o legătură adevărată și intimă cu ceilalți – una care să le confere sentimentul de a fi înțeleși și de a se afla, înconjurați de siguranță și dragoste, în mintea și inima altei persoane. Astfel de conexiuni ne permit să experimentăm diferența dintre iubirea de sine și iubirea altcuiva. Învățarea modalităților în care putem echilibra atenția direcționată către sine și atenția direcționată către alte persoane este o parte importantă a dezvoltării umane în copilărie. Este un instructaj fundamental pentru viață, încurajând dezvoltarea reciprocității, responsabilității și a empatiei. Din păcate, acest proces lipsește din dezvoltarea timpurie a narcisistului.
Narcisistul poate trece prin viață având un ego excesiv și strident, în timp ce fără să știe, tânjește, ca noi toți, după refugiul unic, liniștit și sigur, care se regăsește într-o îmbrățișare din toată inima. Chiar dacă este posibil să percepi narcisistul din viața ta ca indiferent față de nevoile și sentimentele tale, ca o persoană care doar dorește să-ți atragă atenția asupra sa, dintr-o convingere egoistă că totul i se cuvine, adevărul este că el tânjește, de fapt, după o conexiune puternică și mult mai profundă – o nevoie pe care însă el, pur și simplu, nu o poate conștientiza, înțelege sau accepta. Este probabil ca el să perceapă ideea unei conexiuni emoționale intime drept o jalnică slăbiciune. Drept consecință a dorințelor sale neîmplinite, pe care le consideră inacceptabile, nevoile sale devin confuze, așa că nu poate decât să-ți ceară atenția printr-un comportament fermecător, dar deranjant.
Reacțiile narcisistului sunt rapide și diverse. El poate încerca să te facă să te simți prost și absurd pentru că i-ai cerut ceva sau pentru că ai exprimat o nemulțumire, umilindu-te pentru nevoile tale emoționale „stupide”. S-ar putea ca narcisistul să vorbească peste tine, ținând un monolog insistent despre diferențele dintre fructe și legume, dorințe și nevoi sau numeroase alte lucruri diverse și fără legătură cu subiectul discuției inițiale.
S-ar putea să-ți ofere diferite răspunsuri de tipul “nu știu ce vrei de la mine”, subliniind apoi toate modurile în care el este cel mai bun și mai presus de orice reproș. Narcisiștii își voalează în mod constant nesiguranța, astfel încât nimeni să nu-i poată răni, umili, dezamăgi sau folosi, așa cum li s-a întâmplat în copilărie. Totuși, ascunderea în spatele acestei false măști implică și faptul că pierd multe din bucuriile și tristețile intimității și, odată cu ele, ocazia de a-și îndeplini dorințele cele mai dragi inimii lor.
Dacă ești într-o relație de cuplu cu un narcisist, el poate resimți apariția amenințătoare a copilului singuratic din copilărie în primul moment în care îi ceri să-ți permită accesul în spațiul său emoțional interior sau chiar și atunci când îl inviți să-l exploreze pe al tău. Probabil că narcisistul din viața ta se teme să intre în contact cu copilul interior, considerând-ul o mică pacoste singuratică și rușinoasă, așa că îl va împinge tot mai adânc, scoțându-l în afara conștiinței sale, în orice mod posibil. Procedând astfel însă, se îndepărtează și de tine. Această absență a intimității emoționale te poate face să te simți singur, chiar și atunci când partenerul tău narcisist este chiar lângă tine.
Având în vedere nevoile nesatisfăcute din copilărie, mulți narcisiști dezvoltă credința că astfel de nevoi nu vor fi satisfăcute nici mai târziu în viață. Această lipsă de încredere se află la baza atașamentelor fragile și lipsite de vitalitate ale narcisistului cu cei apropiați. El compensează, printr-un stil excesiv de autonom, lipsa de încredere în posibilitatea de a i se mai satisface vreodată nevoile. Această combinație de lipsă de încredere și supracompensare duce, de asemenea, la o lipsă de intimitate cu el însuși, la un gol de autocunoaștere.
Când un narcisist încearcă să scape de aceste sentimente dificile, el poate trece automat în unul dintre modurile de apărare abordând masca ce i se potrivește cel mai bine nevoilor sale din situația respectivă. Aceste moduri de apărare devenite dezadaptative produc unele dintre comportamentele negative caracteristice, dar, din păcate, aceste măști perpetuează și întăresc sentimentele pe care încearcă să le evite, recreând mult prea familiarele sentimente de rușine, singurătate, neîncredere și deprivare emoțională caracteristice experiențelor sale timpurii.
În combinație cu constituția biologică, experiența timpurie ne poate modela în mod dramatic impresiile, credințele și reacțiile în raport cu lumea în care trăim. Având în vedere că suntem sclavi ai obiceiurilor, care gravitează spre familiar, este logic că schemele dezadaptative timpurii pot fi ca un bumerang, conducându-ne adesea înapoi la situația inițială, în ciuda eforturilor noastre de a ne îndepărta de acel loc. Înțelegerea mecanismelor complexe ale creierului ne ajută să ne facem o idee despre cât de dificilă este schimbarea, afirmând totodată că aceasta este posibilă.
Tratamentul tulburării de personalitate narcisică se centrează pe psihoterapie. Nu există un tratament medicamentos specific pentru această tulburare, dar pot beneficia de tratamentul simptomelor, inclusiv anxietatea, depresia, labilitatea dispoziției, psihoza tranzitorie și problemele de control al impulsurilor.
Bibliografie:
Wendy T. Behary (2021), Dezarmarea narcisistului, Editura PsihoBooks, Bucureşti.
Autor: Daniela Sima
Funcție: Psihoterapeut