Impactul divorțului asupra copilului

Fenomenul divorțului la nivel internațional 

  • Amato (2011) – populația americană – divorțul a devenit normă/regulă și 20 de  milioane de copii trăiesc în familii monoparentale (US Bureau of Census, 1998). 
  • Datele arată că unul din patru copii vor trece prin experiența divorțului părinților  înainte de vârsta de 16 ani. 

Deși concepția despre divorț s-a schimbat mult în societatea contemporană, acesta ne mai  apărând ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună (consecințe  pozitive). Consecințele negative pot fi atât la nivelul celor doi parteneri, cât și asupra copiilor. 

Consecințele divorțului 

Un studiu extensiv (Cockett & Tripp, 1994) referitor la consecințele fenomenului arată  că:  

  • Acei copii ale căror familii au trecut printr-un proces de separare sau de divorț  se întâlnesc cu o mai mare probabilitate de probleme de sănătate (mai ales  cu probleme psihosomatice). 
  • Au nevoie de ajutor suplimentar pentru a rezolva sarcinile școlare. 
  • Prezintă dificultăți în stabilirea unor relații de prietenie și au o stimă de sine  scăzută. 

Efectele divorțului asupra copiilor 

Ceea ce afectează cel mai mult copilul este stresul psihologic care apare în cadrul  conflictelor familiale și mai puțin structura familială sau situația școlară.Venim în susținerea  acestei afirmații cu multitudinea de cercetări în domeniul atașamentului care demonstrează  încă o dată că dezvoltarea copilului este dependentă de capacitatea părinților de a stabili  legături sănătoase în cadrul familiei, iar atmosfera conflictuală n-ar face decât să inabiliteze  încă o dată părinții în rolul lor de protectori și îndrumători. 

Amintim aici de experimentele lui Bowlby și ale lui Mary Ainsworth care concluzionează  importanța formării atașamentului în primele luni de viață pentru evoluția ulterioară a  individului, dar și tipul de atașament format: securizant, anxios/evitant sau ambivalent. 

  • Copii foarte mici – neglijați de studiile din domeniu – există prejudecata că ei nu și au format o relație puternică cu ambii părinți și că nu au nevoie puternică de figura 

tatălui (persoana cel mai probabil să lipsească după divorț). Totuși, se pare că  realitatea contrazice aceste asumpții.  

  • Copii mici – (sub 6 ani) experimentează un puternic distres emoțional și probleme de  adaptare în momentul despărțirii părinților, ei nu înțeleg motivele divorțului, se auto  învinovățesc, resimt mai puternic anxietatea de separare (Heterington, Bridges, &  Isabella, 1998). 
  • În cazul unui divorț , copii de vârstă preșcolară pot reacționa devenind foarte  dependenți de părinte sau temători cu privire la momentele separării. Schimbările în  obiceiurile lor de a mânca sau dormi sunt adesea un semn că un copil trece printr-un  moment dificil. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plânge mai ușor  decât în mod obișnuit. 
  • Uneori copiii încearcă să fie foarte cuminți, ca și cum s-ar purta perfect, și poate că  așa părinții nu se vor despărți. În contrast cu copilul care se străduiește să fie  cuminte, există copii care încep să fie foarte agresivi, sau chiar ostili părinților,  probabil dând vina pe unul dintre ei pentru divorț. Unii copii sunt mai subtili în a-și  arăta resentimentul și pot manifesta comportamente pasiv-agresive, cum ar fi faptul  că varsă lucruri, pierd obiecte, uită în mod frecvent să facă anumite lucruri.  

Copii care experimentează divorțul înainte de a merge la școală au modificați o serie de  parametri în cei doi ani care urmează divorțul: probleme de comportament, dificultăți în  menținerea atenției pe o sarcină, dificultăți de integrare la grădiniță (Hodges, Buchsbaum, &  Tierney, 1993), bunăstare emoțională, sociabilitate și încredere în sine (Peretti & di Vitorrio,  1993). 

Alte studii arată că dezvoltarea psihologică a copilului (abilități cognitive și sociale, probleme  de comportament, tipul atașamentului și comportamentul față de mamă) nu este afectată  direct de separarea părinților, ci mai degrabă este relaționată cu variabile precum venitul  mamei, educație, etnie, convingerile mamei despre creșterea copilului, simptome depresive  și comportamentul propriu-zis de creștere a copilului. 

Predictori ai capacității de ajustare a copilului la divorț 

– Important ca acesta (copilul) să nu fie implicat într-o poziție de mediator între părinți. – Acceptarea de către grupul de prieteni – problemele de internalizare sunt minime în  cazul copiilor care au un puternic suport oferit de prieteni 

Impactul divorțului pe termen lung 

  • Furie, direcționată atât asupra sa, cât și asupra celorlalți. 
  • Incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea.
  • Sentimente de vină. 
  • Încălcarea frecventă a regulilor. 
  • Abuz de droguri sau alcool. 
  • Comportament distructiv și sfidător. 
  • Izolare sau retragere față de prieteni sau familie. 
  • Gânduri suicidale sau violente. 
  • Activitate sexuală crescută sau disfuncțională. 

Lauman-billings & Emery (2000) presupun că nesesizarea unor consecințe semnificative ale  divorțului pe termen lung în multe studii sunt determinate de faptul că acestea s-au focalizat  pe probleme majore de adaptare și funcționare psihosocială. Ei dezvoltă o scală de evaluare  

a distresului cauzat de această experiență (PFAD: Painful Feelings about Divorce) și  constată că aceste sentimente și amintiri negative persistă și în perioada de tranziție înspre  vârsta adultă. Divorțul este un indicator imperfect al calității maritale ulterioare a  copiilor. 

Perspectiva copiilor asupra divorțului: un prim pas în intervenție. 

Părinții devin adesea extrem de implicați în rezolvarea propriilor probleme, astfel încât vocea  copilului se face mult mai greu auzită. Un prim pas pe care terapeuții de familie încearcă să  îl facă este tocmai să îl ajute pe copil să-și creeze o poveste coerentă referitoare la această  perioadă de tranziție în viață. Acesta îl ajută să-și identifice îngrijorările, nemulțumirile și  dorințele. Ulterior, este important să reușească să se facă auziți de către părinți, uneori ei  înșiși, alteori cu sprijinul terapeutului. 

Elemente identificate de cercetători în discursul copiilor referitor la divorț 

Lipsa sensului: copiii nu înțeleg motivele pentru care părinții săi s-au despărțit. Deși în unele  cazuri părinții cred că au explicat motivele destul de clar, ele nu sunt suficiente pentru copil,  mai ales dacă tranziția (plecarea unui părinte) apare după o perioadă îndelungată de  conflict, cu care copilul se obișnuise oarecum și pe care ajunge să îl prefere despărțirii.  

Adoptarea unor poziții inflexibile: să rămână împreună, să nu se despartă indiferent de ceea  ce se întâmplă. 

În timpul discuțiilor cu terapeutul, copiilor le vine greu să vorbească despre relația părinților,  existând un fenomen de „loialitate tacită”. Ei caută tot feluri de distractori (se joacă cu  obiecte, țipă, conduc discuția în alte direcții).  

La întrebarea terapeutului: ce sfat aveți pentru copii care trec prin aceeași situație?, s au constatat diferențe între răspunsurile băieților și ale fetelor. Astfel sfatul băieților era „să  tacă și să suporte situația”, în timp ce sfatul fetelor era să discute cât mai mult cu părinții. La  fel, în timp ce fetele încercau să se păstreze apropiate de părțile bune ale tatălui, băieții  aveau o poziție mai radicală: fie își idealizau, fie își „renegau” complet tatăl.  

Ipoteza autorilor (Dowling & Gorell-Barnes, 1999) era că băieții manifestă o atitudine de  loialitate față de mame și sunt mai dispuși să își pericliteze continuu relația cu unul dintre  părinți (de obicei tatăl) pentru a fi solidari cu suferința mamei.

Intervenția terapeutică în divorț 

Se focalizează pe:  

  • Managementul conflictului mai degrabă decât de cauze sau motive. ● Oferirea unei posibilități pentru copil ca să își exprime sentimentele și să își  comunice îngrijorările și speranțele către părinte. 
  • Stabilirea unor posibilități de a avea măcar temporar contact cu fiecare dintre părinți. ● Explorarea longitudinală a statusului cognitiv, afectiv, social al copilului și stabilirea  unor intervenții mai specifice dacă se identifică unele probleme la aceste niveluri. 

Potrivit specialistului, părinții trebuie să își motiveze față de copil decizia de a divorța,  bineînțeles în funcție de nivelul de înțelegere al acestuia. Ambii părinți trebuie să îi explice  copilului că nu el este cauza divorțului, deoarece există riscul ca el să creadă că a făcut  ceva rău și că din acest motiv a fost abandonat de unul dintre părinți.  

În concluzie, consecințele nu reflectă doar stresul despărțirii, ci și procese disfuncționale din  familie de lungă durată, tulburări de personalitate, conflict marital cronicizat. O intervenție  eficientă trebuie să ia în considerare perspectiva pe care o are copilul asupra fenomenului,  reducerea pe cât posibil a conflictului interparental rezidual, în paralel cu o evaluare  periodică a statusului funcționării psiho-sociale a copilului.  

Bibliografie 

  1. Benga, Oana. Profile atipice de dezvoltare, Curs 2005. 
  2. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), Dicționar de sociologie, Editura  Babel, București, 1993. 
  3. Iluț Petru – Sociopsihologia și Antropologia familiei, Editura Polirom, 2005.
Autor: Atanase Nicoleta 
Funcție: Terapeut ABA

Recommended Posts