Fenomenul divorțului la nivel internațional
- Amato (2011) – populația americană – divorțul a devenit normă/regulă și 20 de milioane de copii trăiesc în familii monoparentale (US Bureau of Census, 1998).
- Datele arată că unul din patru copii vor trece prin experiența divorțului părinților înainte de vârsta de 16 ani.
Deși concepția despre divorț s-a schimbat mult în societatea contemporană, acesta ne mai apărând ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună (consecințe pozitive). Consecințele negative pot fi atât la nivelul celor doi parteneri, cât și asupra copiilor.
Consecințele divorțului
Un studiu extensiv (Cockett & Tripp, 1994) referitor la consecințele fenomenului arată că:
- Acei copii ale căror familii au trecut printr-un proces de separare sau de divorț se întâlnesc cu o mai mare probabilitate de probleme de sănătate (mai ales cu probleme psihosomatice).
- Au nevoie de ajutor suplimentar pentru a rezolva sarcinile școlare.
- Prezintă dificultăți în stabilirea unor relații de prietenie și au o stimă de sine scăzută.
Efectele divorțului asupra copiilor
Ceea ce afectează cel mai mult copilul este stresul psihologic care apare în cadrul conflictelor familiale și mai puțin structura familială sau situația școlară.Venim în susținerea acestei afirmații cu multitudinea de cercetări în domeniul atașamentului care demonstrează încă o dată că dezvoltarea copilului este dependentă de capacitatea părinților de a stabili legături sănătoase în cadrul familiei, iar atmosfera conflictuală n-ar face decât să inabiliteze încă o dată părinții în rolul lor de protectori și îndrumători.
Amintim aici de experimentele lui Bowlby și ale lui Mary Ainsworth care concluzionează importanța formării atașamentului în primele luni de viață pentru evoluția ulterioară a individului, dar și tipul de atașament format: securizant, anxios/evitant sau ambivalent.
- Copii foarte mici – neglijați de studiile din domeniu – există prejudecata că ei nu și au format o relație puternică cu ambii părinți și că nu au nevoie puternică de figura
tatălui (persoana cel mai probabil să lipsească după divorț). Totuși, se pare că realitatea contrazice aceste asumpții.
- Copii mici – (sub 6 ani) experimentează un puternic distres emoțional și probleme de adaptare în momentul despărțirii părinților, ei nu înțeleg motivele divorțului, se auto învinovățesc, resimt mai puternic anxietatea de separare (Heterington, Bridges, & Isabella, 1998).
- În cazul unui divorț , copii de vârstă preșcolară pot reacționa devenind foarte dependenți de părinte sau temători cu privire la momentele separării. Schimbările în obiceiurile lor de a mânca sau dormi sunt adesea un semn că un copil trece printr-un moment dificil. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plânge mai ușor decât în mod obișnuit.
- Uneori copiii încearcă să fie foarte cuminți, ca și cum s-ar purta perfect, și poate că așa părinții nu se vor despărți. În contrast cu copilul care se străduiește să fie cuminte, există copii care încep să fie foarte agresivi, sau chiar ostili părinților, probabil dând vina pe unul dintre ei pentru divorț. Unii copii sunt mai subtili în a-și arăta resentimentul și pot manifesta comportamente pasiv-agresive, cum ar fi faptul că varsă lucruri, pierd obiecte, uită în mod frecvent să facă anumite lucruri.
Copii care experimentează divorțul înainte de a merge la școală au modificați o serie de parametri în cei doi ani care urmează divorțul: probleme de comportament, dificultăți în menținerea atenției pe o sarcină, dificultăți de integrare la grădiniță (Hodges, Buchsbaum, & Tierney, 1993), bunăstare emoțională, sociabilitate și încredere în sine (Peretti & di Vitorrio, 1993).
Alte studii arată că dezvoltarea psihologică a copilului (abilități cognitive și sociale, probleme de comportament, tipul atașamentului și comportamentul față de mamă) nu este afectată direct de separarea părinților, ci mai degrabă este relaționată cu variabile precum venitul mamei, educație, etnie, convingerile mamei despre creșterea copilului, simptome depresive și comportamentul propriu-zis de creștere a copilului.
Predictori ai capacității de ajustare a copilului la divorț
– Important ca acesta (copilul) să nu fie implicat într-o poziție de mediator între părinți. – Acceptarea de către grupul de prieteni – problemele de internalizare sunt minime în cazul copiilor care au un puternic suport oferit de prieteni
Impactul divorțului pe termen lung
- Furie, direcționată atât asupra sa, cât și asupra celorlalți.
- Incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea.
- Sentimente de vină.
- Încălcarea frecventă a regulilor.
- Abuz de droguri sau alcool.
- Comportament distructiv și sfidător.
- Izolare sau retragere față de prieteni sau familie.
- Gânduri suicidale sau violente.
- Activitate sexuală crescută sau disfuncțională.
Lauman-billings & Emery (2000) presupun că nesesizarea unor consecințe semnificative ale divorțului pe termen lung în multe studii sunt determinate de faptul că acestea s-au focalizat pe probleme majore de adaptare și funcționare psihosocială. Ei dezvoltă o scală de evaluare
a distresului cauzat de această experiență (PFAD: Painful Feelings about Divorce) și constată că aceste sentimente și amintiri negative persistă și în perioada de tranziție înspre vârsta adultă. Divorțul este un indicator imperfect al calității maritale ulterioare a copiilor.
Perspectiva copiilor asupra divorțului: un prim pas în intervenție.
Părinții devin adesea extrem de implicați în rezolvarea propriilor probleme, astfel încât vocea copilului se face mult mai greu auzită. Un prim pas pe care terapeuții de familie încearcă să îl facă este tocmai să îl ajute pe copil să-și creeze o poveste coerentă referitoare la această perioadă de tranziție în viață. Acesta îl ajută să-și identifice îngrijorările, nemulțumirile și dorințele. Ulterior, este important să reușească să se facă auziți de către părinți, uneori ei înșiși, alteori cu sprijinul terapeutului.
Elemente identificate de cercetători în discursul copiilor referitor la divorț
Lipsa sensului: copiii nu înțeleg motivele pentru care părinții săi s-au despărțit. Deși în unele cazuri părinții cred că au explicat motivele destul de clar, ele nu sunt suficiente pentru copil, mai ales dacă tranziția (plecarea unui părinte) apare după o perioadă îndelungată de conflict, cu care copilul se obișnuise oarecum și pe care ajunge să îl prefere despărțirii.
Adoptarea unor poziții inflexibile: să rămână împreună, să nu se despartă indiferent de ceea ce se întâmplă.
În timpul discuțiilor cu terapeutul, copiilor le vine greu să vorbească despre relația părinților, existând un fenomen de „loialitate tacită”. Ei caută tot feluri de distractori (se joacă cu obiecte, țipă, conduc discuția în alte direcții).
La întrebarea terapeutului: ce sfat aveți pentru copii care trec prin aceeași situație?, s au constatat diferențe între răspunsurile băieților și ale fetelor. Astfel sfatul băieților era „să tacă și să suporte situația”, în timp ce sfatul fetelor era să discute cât mai mult cu părinții. La fel, în timp ce fetele încercau să se păstreze apropiate de părțile bune ale tatălui, băieții aveau o poziție mai radicală: fie își idealizau, fie își „renegau” complet tatăl.
Ipoteza autorilor (Dowling & Gorell-Barnes, 1999) era că băieții manifestă o atitudine de loialitate față de mame și sunt mai dispuși să își pericliteze continuu relația cu unul dintre părinți (de obicei tatăl) pentru a fi solidari cu suferința mamei.
Intervenția terapeutică în divorț
Se focalizează pe:
- Managementul conflictului mai degrabă decât de cauze sau motive. ● Oferirea unei posibilități pentru copil ca să își exprime sentimentele și să își comunice îngrijorările și speranțele către părinte.
- Stabilirea unor posibilități de a avea măcar temporar contact cu fiecare dintre părinți. ● Explorarea longitudinală a statusului cognitiv, afectiv, social al copilului și stabilirea unor intervenții mai specifice dacă se identifică unele probleme la aceste niveluri.
Potrivit specialistului, părinții trebuie să își motiveze față de copil decizia de a divorța, bineînțeles în funcție de nivelul de înțelegere al acestuia. Ambii părinți trebuie să îi explice copilului că nu el este cauza divorțului, deoarece există riscul ca el să creadă că a făcut ceva rău și că din acest motiv a fost abandonat de unul dintre părinți.
În concluzie, consecințele nu reflectă doar stresul despărțirii, ci și procese disfuncționale din familie de lungă durată, tulburări de personalitate, conflict marital cronicizat. O intervenție eficientă trebuie să ia în considerare perspectiva pe care o are copilul asupra fenomenului, reducerea pe cât posibil a conflictului interparental rezidual, în paralel cu o evaluare periodică a statusului funcționării psiho-sociale a copilului.
Bibliografie
- Benga, Oana. Profile atipice de dezvoltare, Curs 2005.
- Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.
- Iluț Petru – Sociopsihologia și Antropologia familiei, Editura Polirom, 2005.
Funcție: Terapeut ABA