Neînţelegerile în cuplu pot fi gestionate dacă partenerii învaţă să-l asculte pe celălalt atunci când este supărat, deoarece emoţiile negative exprimate contribuie la îmbunătăţirea relaţiei de cuplu, la cunoaşterea partenerului. Psihoterapeutul, Virginia Satir, spune că în timpul unei conversaţii în contradictoriu, e bine ca aspectele negative să fie abordate dintr-o perspectivă pozitivă. Dacă partenerul care are ceva negativ de transmis o face concentrându-se pe ceea ce el simte şi nu pe ceea ce celălalt a făcut sau nu, atunci discuţia are toate şansele să nu degenereze într-o ceartă. „Diferenţa stă în a fi descriptiv, şi nu critic” subliniază Satir. De asemenea, deseori într-o discuţie se întâmplă ca partenerii să nu asculte cu adevărat ce spune celălalt, ci se străduiesc să îşi elaboreze propria replică, să riposteze, să se apere. A asculta cu adevărat înseamnă a auzi exact ce spune partenerul, fără a judeca, fără a interpreta sau deforma mesajul sau emoţia care este transmisă.
Specialiştii în arta comunicării recomandă ca în general, cei implicaţi într-o neînţelegere să nu selecţioneze doar un cuvânt sau o propoziţie din tot ceea ce partenerul spune, sub imperiul emoţiilor sau al iritării de moment. Important este să existe deschidere şi dorinţa de a funcţiona, să-şi aducă aminte că se iubesc, iar conflictul este doar o situaţie de moment cu o cauză clară ce poate fi rezolvată. În general oamenii sunt diferiţi, iar acceptarea partenerului aşa cum este, fără a încerca să îl schimbi, nu poate fi decât benefică longevităţii unei relaţii de calitate.
Este important ca partenerul să se simtă înţeles şi respectat şi nu criticat şi umilit. Critica determină partenerul să îşi activeze mecanisme de apărare, să se retragă din participarea la viaţa de cuplu sau chiar să reacţioneze agresiv. Bărbaţii în special sunt foarte sensibili la critică. Una din nevoile de bază a bărbaţilor este aceea de a fi apreciaţi la adevărata lor valoare. E benefic pentru un cuplu ca partenerii să înveţe să comunice asertiv, să fie atenţi la emoţiile lor şi la ce anume se ascunde în spatele sentimentelor negative, să nu mai învinovăţească ci să caute să înţeleagă şi să accepte.
În cazul problemelor care se pot rezolva, cei doi membri ai cuplului pot să înveţe arta negocierii şi să aplice cele cinci etape: descrierea problemei, căutarea unor soluţii alternative, alegerea celei mai bune soluţii în situaţia respectivă, punerea în practică a soluţiei găsite şi în ultima fază, evaluarea modului în care a fost escaladat conflictul. Atunci când o problemă nu poate fi rezolvată de cuplu, cea mai bună variantă este să accepte asta şi să nu insiste pe luarea unei decizii unilaterale. În general e bine ca rezultatul unei negocieri să fie cel de win-win, câştig-câştig, doar aşa se poate menţine o releţie armonioasă de interdependenţă. Probabil ăsta este secretul cuplurilor fericite, faptul că încearcă să-şi menţină un nivel ridicat de armonie şi nu să se impună prin forţă în faţa celuilalt.
John Gottman şi Nan Silver recomandă învăţarea unor tehnici de autorelaxare pentru a putea face faţă avalanşei de emoţii negative din timpul unui conflict. Înţelegerea cauzelor care au dus la apariţia momentelor dificile în cuplu şi trecerea la acţiune în vederea schimbării, modificării acestora, poate influenţa radical situaţia şi starea cuplului, se poate ajunge la starea de mulţumire şi chiar de fericire conjugală.
Dr. Gerard Leleu consideră criza în cuplu a fi un prilej de a ajunge la adevărata dragoste şi la o altă formă de relaţie. Este nevoie de curaj pentru a-l accepta pe celălalt aşa cum se dezvăluie în perioadele tensionate ale relaţiei, însă realitatea este de preferat pentru ca relaţia să se reconstruiască, să reziste în timp iar intimitatea să fie din ce în ce mai profundă. Leleu e de părere că tocmai diferenţele dintre cei doi parteneri creează atracţia şi dorinţa. Fuziunea prea mare în cuplu poate să ducă la confuzie, de aceea conflictele ajută partenerii să revină la starea de autonomie, ei nu vor mai depinde de celălalt pentru a exista, iar conştientizarea acestui fapt este calea spre o relaţie sănătoasă de interdependenţă şi nu de codependenţă.
Aaron Beck, descrie câţiva paşi pe care un cuplu ar trebui să-i urmeze atunci când apar problemele:
– să înţeleagă că neînţelegerile apar datorită diferenţelor de perspectivă; realitatea e diferită pentru fiecare în funcţie de percepţii şi interpretările personale.
– perspectivele diferite nu înseamnă că trebuie neapărat clasificate în adevărate sau false, ci doar acceptate ca fiind diferite.
– să accepte că celălalt are nişte trăsături diferite de ale sale şi nu neapărat rele. – să se privească realist şi într-un mod pozitiv; să încerce să nu mai proiecteze unul asupra altuia trăsături negative; să-şi reîncadreze relaţia.
A.Sauzede-Lagarde şi J-P. Lagarde enumeră mai multe condiţii necesare pentru depăşirea unei situaţii de criză în cuplu:
– prima este dorinţa de a fi în continuare împreună; dacă dorinţa nu este prezentă la ambii parteneri, şansele ca un cuplu să supravieţuiască scad simţitor, ei au nevoie de disponibilitate reciprocă pentru a găsi soluţii pentru problemele lor.
– a doua condiţie este primirea schimbării: ideea este de a accepta că starea cuplului de la începutul relaţiei se schimbă în timp, cuplul este o entitate vie, iar schimbarea este cea care dă viaţă cuplului şi împiedică apariţia monotoniei sau a plictiselii. Cuplul trece prin mai multe etape ce pot fi văzute şi ca faze de creştere a cuplului.
– partenerii să încerce să se disocieze reciproc de actele lor – să înveţe să se accepte şi să se respecte, chiar dacă uneori se întâmplă să facă ceva ce nu e pe placul celuilalt. – dezvoltarea unei comunicări de calitate: partenerii să poată să-şi comunice unul altuia emoţiile, trăirile, să înveţe să fie atenţi şi prezenţi în relaţie.
– o altă condiţie importantă enunţată de Lagarde, este împiedicarea cuplului parental să asfixieze cuplul conjugal, adică să nu lase rolul de părinţi să acopere problemele cuplului ca entitate, pentru că asta nu ar face decât să-i îndepărteze şi să adâncească problemele. Şi de asemenea nici rolul profesional să nu acopere relaţia amoroasă dintre cei doi parteneri.
O metodă propusă de dr. John Gray, este aceea de a cere iertare, a recunoaşte şi a-şi asuma responsabilitatea pentru faptele sau atitudinile care au generat conflictul. Cu cât partenerii devin mai rapid conştienţi şi înţeleg că sunt singurii responsabili pentru îndeplinirea nevoilor lor, cu atât relaţia lor este mai relaxată şi mai plină de iubire şi armonie. Umorul uneori este esenţial pentru funcţionarea armonioasă, relaţia de cuplu bazată pe prietenie şi acceptare, fără prea multă seriozitate în sens rigid ce poate duce la blocaje de comunicare.
Conflictele pot să apară într-un cuplu, sau într-o familie, şi pentru că există reguli nescrise pe care nu toată lumea le înţelege sau se presupune că partenerii le ştiu şi au fost încălcate. Încălcarea acestor reguli generează neînţelegeri, membrii cuplului, familiei, nu îşi pot exprima trăirile şi sentimentele, iar viaţa devine tensionată. Virginia Satir recomandă exerciţii de verificare a regulilor din familie, astfel încât acestea să fie schimbate. O dată schimbate regulile, se vor schimba şi interacţiunile dintre parteneri, membrii familiei.
Pentru cuplurile cu relaţii tensionate, dar în care ambii parteneri doresc să găsească o soluţie pentru a depăşi momentul şi a-şi construi o relaţie armonioasă în viitor, se pot recomanda terapiile de cuplu. Una din metodele care îi poate ajuta să se înţeleagă mai bine unul pe celălalt este „jocul de rol” metodă în care fiecare interpretează „rolul” celuilalt astfel încât cei doi să-şi poată exprima emoţiile sau să-şi analizeze reciproc emoţiile, trăindu-le efectiv pe cele ale partenerului. În acelaşi timp li se poate face psihoeducaţie ca să înţeleagă rolul major al convingerilor iraţionale şi al disonanţelor cognitive ce se pot rezolva foarte uşor comunicând sincer, deschis şi cu multă atenţie unul la celălalt.
Autor: Laura Hijal, Psiholog si Psihoterapeut