Dezvoltarea limbajului
Limbajul este un sistem de comunicare bazat pe lexic și gramatică. Odată ce ajung să cunoască cuvintele , copiii le pot folosi ca să reprezinte obiecte și acțiuni. Pot să reflecteze asupra oamenilor, locurilor și obiectelor și pot să-și comunice nevoile, sentimentele și ideile pentru a exercita mai mult control asupra vieții lor. (Diane E. Papalia, 2010, p. 163).
Dezvoltarea limbajului ilustrează interacțiunea tuturor aspectelor dezvoltării în general. Pe măsură ce structurile fizice necesare pentru producerea sunetelor se maturează, iar conexiunile neuronale necesare pentru asocierea sunetelor cu sensurile sunt activate, interacțiunea cu adulții le face cunoștință sugarilor cu rolul de comunicare al vorbirii. (Diane E. Papalia, 2010, p.163).
Teoriile clasice privind achiziția limbajului: controversa natura versus formare
În anii 1950 a existat o controversă foarte aprinsă între două școli de gândire: cea condusă de B.F. Skinner, cel mai important susținător al teoriei invatarii și cea condusă de lingvistul Noam Chomsky. (Diane E. Papalia, 2010).
Skinner (1957) susținea că învățarea limbajului, la fel ca alte tipuri de învățare, se bazează pe experiență și copiii învață limbajul prin condiționare operantă. Învățarea cuvintelor depinde de întărirea selectivă; cuvântul ,,pisi” este întărit doar atunci când apare pisica familiei. Pe măsura continuării acestui proces, la copii este întărită o vorbire tot mai asemănătoare cu cea a adulților. (Diane E. Papalia, 2010, p.168) .
Observarea, imitarea și întărirea contribuie într-adevăr la dezvoltarea limbajului, sar, așa cum a argumentat convingător Chomsky (1957), n-o pot explica întrutotul (Flavell, Miller și Miller, 1993; Owens, 1996). În primul rând ,combinațiile de cuvinte și nuanțele cuvintelor sunt atât de numeroase și atât de complexe, încât nu pot fi achiziționate în totalitate lor prin imitare și întărire specifică. (Diane E. Papalia, 2010, p.168).
Concepția lui Chomsky se numește nativism. Spre deosebire de teoria învățării formulată de Skinner , nativismul pune accentul pe rolul activ al celui care învață. Întrucât limbajul are caracter universal la ființele umane, Chomsky (1957, 1972, 1995) a avansat ipoteza potrivit căreia creierul omenesc are o capacitate înnăscută de a achiziționa limbajul; sugarii învățat totatât de firesc să vorbească cum învață să meargă. El a sugerat că un mecanism de achiziție a limbajului (MAL) înnăscut programează creierul copiilor să analizeze limba pe care o aud și să-i găsească regulile. (Diane E. Papalia, 2010, p.169)
Poziția nativistă este sprijinită de capacitatea nou-născutului de a diferenția sunete similare, fapt care sugerează că se nasc cu ,,scale de reglaj” perceptive, care surpind caracteristicile vorbirii. (Diane E. Papalia, 2010, p.169).
Interacțiunile sociale: rolul părinților și al îngrijitorului
Limbajul este un act social. El necesită nu doar mecanisme biologice și capacitățile cognitive necesare , ci și interacțiunea cu un partener de comunicare. Copiii care cresc fără contacte sociale normale nu-și dezvoltă normal limbajul; la fel se întâmplă și cu copiii care au contact cu limbajul doar prin intermediul televizorului. Părinții și alți îngrijitori joacă un rol important în fiecare stadiu al dezvoltării limbajului. Își exercită acest rol (1) oferind ocazii pentru experiențe de comunicare, care-i motivează pe sugari să deprindă limbajul și (2) oferind modele de folosire a limbajului (Hoff, 2006).
La intrarea în grădinită, nivelul limbajului atins de fiecare copil depinde de anumiți factori din care cel mai important este familia și grupul de adulți în compania căruia trăiește copilul. Vorbind cu cei din jur, copilului i se dezvoltă competenta lingvistică și cea comunicativă (Schaffer, 2005). Funcția de comunicare nu se evidentiază doar prin simplă posesie a limbajului. A utiliza limbajul implică și nevoia de a fi înțeleși de cei cărora ne adresăm .
Revenind asupra teoriei piagetiene, Schaffer (2005) este de părere că egocentrismul copiilor s-ar putea să nu fie atât de relevant în perioada copilăriei mici precum este abilitatea lor de a lua în considerare perspectiva altuia care ar fi slab dezvoltată în această perioadă. Copiii mici nu constientizează faptul că mesajul lor este nepotrivit, simțindu-se adesea frustrați de faptul că ceea ce spun este fără sens pentru cel care ascultă. O importantă deosebită o reprezintă invătarea anu-mitor reguli pentru utilizarea limbajului în interacțiunile sociale- de ex. alternarea rândului, evi-tarea vorbirii simultane. Concluzia este că abilitătile sociale se intrepătrund cu cele lingvistice.
Numeroase studii evidențiază importanța dezvoltării și stimulării limbajului înainte de intrarea copilului în grădiniță fiind relevante pentru înțelegerea procesului de adaptare la noul mediu. Luăm în considerare câteva din acestea:
Cercetările efectuate de Jill şi Peter de Villiers (1978, apud Hayes, Orrel, 2007) evidenţiază învăţarea limbajului prin interacţiunea socială dintre părinţi şi copii. Utilizarea unor cuvinte simplificate prin eliminarea fonemelor dificile oferă copilului un model simplu de limbaj (ex. „ pa-pa” mai accesibil decât „prânz”), la fel cum trecerea la cuvinte „literare” demonstrează că există o formă de îndrumare din partea părinţilor chiar dacă în mare măsură inconştientă.
Într-un alt studiu elaborat de Peter de Villiers s-a relevat faptul că părinţii sunt înclinaţi să vorbească mult mai corect gramatical cu copiii lor decât atunci când vorbesc cu alţi adulţi şi îşi construiesc propoziţiile mai simplu şi mai clar. De Villiers este de părere că acei copii care au deprins structura profundă şi regulile limbajului vor depune un efort mic prin natura interacţiunii sociale pe care o are cu ceilalţi din jurul său (Hayes, Orrel, 2007).
Episoadele de atenţie împărtăşită:
- Cărţile cu poze prezentate copilului la o vârstă timpurie au dovedit îmbogăţirea vocabularului receptiv al copiilor. Într-un studiu elaborat de Murphy (1978, apud Schaffer,2005) mamele se uitau la cărţi cu poze împreună cu copiii lor de 1-2 ani. De câte ori copiii indicau cu degetul o imagine mama realiza un comentariu verbal utilizând atenţia împărtăşită ca pe o oportunitate de a oferi informaţie verbală copilului reglată cu interesul spontan al acestuia.
- Lecturarea de către mamea unor povestioare relevă existenţa în familie a interesului pentru lectură, relaţia copilului cu mama – grija acesteia pentru lectură, climatul familial motivaţional – existenţa unor interese pentru lectură ale familiei, valorizarea cărţilor, indiferent de nivelul real de cultură al familiei. (Dumitrana, 2000) Există studii care aumonitorizatlectura realizată de mamă copilului până la 3 ani. S-au obţinut corelaţii semnificative între particularităţile mamei (abilitatea verbală, nivelul studiilor acesteia) şi anumite caracteristici ale copilului(sexul, ordinea naşterii copilului în familie). Astfel, 81% din mame, dintr-un eşantion reprezentativ naţional din America, au raportat în cadrul studiului că citesc săptămânal copiilor,55% din mamele intervievate în 5 eşantioane bienale din 1986 până în 1994 au raportat că citesc copilului cel puţindetrei ori pe săptămână. Referitor la sexul copilului s-a descoperit că mamele citesc cu o frecvenţă mai mare fetelor decât băieţilor, şi mai intens primului copil decât celui de-al doilea. Referitor la efectul lecturii asupra dezvoltării cognitive, studiul a concluzionat faptul că lectura este asociată cu dezvoltarea limbajului. Corelaţia prezenta semnificaţie în ceea ce priveşte efectul lecturii asupra producţiei vocabularului şi gradului de înţelegere la 14, 24, 36 luni. Copiii cărora li se citeşte de la o vârstătimpurie dezvoltă un vocabular bogat şi un grad de înţelegere ridicat (Raikes, Gayle, Brooks-Gunn, Raikes, Pan, LeMonda, Constantine, Banks Tarullo, & Rodriguez, 2006).
- Contactul verbal timpuriu mamă-copil în situaţii de joc – Tomasello şi Todd (1983, apud Schaffer, 2005) au înregistrat video perechi de mame şi copiii lor în situaţii de joc începând de la prima aniversare şi continuând de-a lungul a 6 luni. Copiii care au avut parte de atenţie împărtăşită cu mamele lor şi-au dezvoltat un vocabular bogat, exprimându-se verbal cu uşurinţă şi interrelaţionând verbal cu cei din jur fără nici o problemă.
- Responsivitatea mamei determină progresul copiilor în achiziţia limbajului. Astfel un studiu realizat în 2001 (Tamis-LeMonda, Bornstein, BaumWell, apud Schaffer, 2005) a obţinut diferiţi indici ai responsivităţii maternale faţă de activităţile de joc al copilului. Măsurările fiind reluate în cel de-al doilea an de viaţă, s-a constatat că, cu cât gradul de responsivitate era mai mare, cu atât progresul copilului în achiziţia limbajului era mai rapid.
Limbajul constituie un mijloc important în adaptarea copilului la mediul din grădiniţă. Impactul copilului cu colectivul nou format din copii de aceeaşi vârstă, cu educatoarea, implică verbalizarea propriilor gânduri, nevoi, într-un cuvânt comunicarea cu cei din jur, iar acest aspect dacă a fost exersat în familie până la 3 ani acomodarea şi asimilarea la noul mediu va fi realizată fără a resimţi starea de disconfort.
Mulți părinți devin îngrijorați de dezvoltarea copilului abia atunci când realizează că folosirea limbajului e diferită de a altor copii de vârstă lui. Asta se întâmplă când părinții au ocazia să-și compare propriul copil cu alții sau când cineva le atrage atenția. Există familii (și nu puține, din păcate) în care cei doi soți nu-și propun realizarea unor obiective educative comune, spre exemplu mama încearcă să-l ajute pe copil să-și corecteze tulburarea de limbaj, prin parcurgerea anumitor exerciții, recomandate de educator sau logoped, iar tatăl să trateze cu superficialitate problema copilului, să considere această tulburare ca făcând parte „din copilarie” sau să considere că sunt atâția sportivi de succes care încă au tulburări de vorbire. Astfel tatăl poate să răspundă chiar cu ironie la măsura luată de mamă, iar copilul va deveni și mai dezorientat. Acest fapt creează derută pentru copil, el va crede că se află în fața a două tabere adverse, trecând fără prea mult discernământ de partea uneia dintre ele. Nu numărul de cadouri, nu orele de prezență fizică alături de copil în familie este precumpănitor în munca de educație (deși au și acestea rolul lor), ci conținutul activității și al tuturor acțiunilor desfășurate în familie prin elementele sale concrete, componente influențează în raport cu natura sa personalitatea copilului.
Relația educativă părinte- copil este direct influențată de așteptările sau pretențiile față de copil acestea nu ar trebui să îi plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri și foarte puține situații de a se desfășura liber, active, opțional cu inițiative proprii. S-a constatat că activitatea educativă din familie ar trebui să urmărească într-o mai mare măsură adaptarea și totodată raționalizarea exigențelor, a cerințelor familiale la posibilitățile de înțelegere ale copiilor (Marinela Alecu, Emilia Soriteu 2007).O relație bună între părinți și copii este condiția dezvoltării sănătoase și armonioase a copilului. Într-un compediu mai vechi de pedagogie Ion Popescu spune că “pe lângă rolul de model pentru copii părinții au și rolul de a-i îndrepta pe copii pe calea cea dreaptă și să corecteze ceea ce trebuie corectat” (I. Popescu 1868).
