Despre nevoile psihologice ale copilului

Majoritatea dintre noi trăim într-un ritm foarte alert,  suntem stresaţi, nu mai avem timp liber pentru noi, sau ne petrecem puţin timp cu cei dragi, cu noi înşine,  dedicăm puţin timp jocurilor şi poveştilor copiilor nostri. Şi în acest ritm alert, uneori , unii părinţi preferă să-şi lase mai mult timp  decât este necesar copiii în faţa televizorului sau al calculatorului, neştiind, probabil, influenţa nefastă a acestora asupra procesului de dezvoltare al copilului şi  cât este de importantă comunicarea şi relaţionarea în tot acest proces. 

Muntanu ( 2009 )  subliniază importanţa nevoilor psihologice ale copilului:” În ultimii 50 de ani, a avut loc o revoluţie a îngrijirilor fizice  ale copilului. Putem spune că nevoile fiziologice ale copilului sunt pe deplin cunoscute şi satisfacute. Ceea ce nu se poate spune despre nevoile psihologice, care nu pot fi satisfacute decât prin dragoste şi cunoaştere. Dacă nevoile psihologice ar fi respectate, copiii ar deveni mai puternici pentru a se adapta unei lumi în schimbare, mai echilibraţi emoţional, mai capabili să înveţe şi mai fericiţi să trăiască împreună cu ceilalţi”( p. 90 ).

Munteanu ( 2009 ) descrie  patru categorii de nevoi ale copilului din punct de vedere emoţional: 

1. nevoia de dragoste şi securitate,

2. nevoia de experienţe noi, de stimulare,

3. nevoia de a fi laudat şi recunoscut ca fiind capabil, 

4. nevoia de responsabilităţi.

În diferite momente ale evoluţiei copilului, acestea işi schimbă locul privind importanţa lor.

1. Dragostea aducatoare de securitate este cea mai importantă nevoie la vârstă mică, oferind baza relaţiilor sociale, în familie, cu parinţii şi fraţii, cu prietenii, colegii, şi cu propria familie mai târziu.

Dragostea este o condiţie pentru dezvoltarea unei personalităţi sănătoase; abilitatea de a reacţiona şi de a răspunde la dragoste şi, mai târziu, de a deveni un părinte iubitor depinde de măsura şi felul în care această nevoie a fost satisfacută în copilărie. 

Satisfacerea nevoii de dragoste îi oferă securitate copilului în sânul familiei, sentimentul siguranţei şi al încrederii în ceilalţi, iar mai târziu al încrederii în sine. Iubit de cei din jur, copilul învaţă că este demn de a fi iubit, că e valoros, preţios. El învaţă astfel, să se iubească pe sine, să se respecte, să se considere de preţ. Sinele lui se diferenţiază de ceilalţi, sprijinit de dragostea lor, într-o atmosferă de dragoste şi preţuire reciprocă. Ataşamentul faţă de mamă sau de persoana care îl ingrijeşte, îl face pe copil puternic – dacă are părinţi buni, care îl respectă şi îl înţeleg – , dar şi slab, vulnerabil, în cazul când părinţii nu ştiu să răspundă nevoilor sale prin funcţiile parentale care le îndeplinesc.

2. Nevoia de noi experienţe: satisfacerea ei este importantă pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Aşa cum hrana bună este importantă pentru creşterea fizică, experienţele sunt esenţiale pentu dezvoltarea cognitivă. În acest sens jocul şi dezvoltarea limbajului sunt cele mai importante. Printre ele, copilul explorează lumea şi învaţă să coopereze cu ea.

Jocul, desfăşurat în timpul special destinat jocului, în viaţa de familie, creează experienţe noi. Limbajul este cel mai important joc şi prin el copilul invaţă să gândească şi să –şi facă relaţii sociale. Nu trebuie doar să i se vorbească, ci este important şi ceea ce i se spune şi cum i se spune. Când copilul intreabă, parinţii trebuie să-i răspundă, dându-i informaţii corecte, pe inţelesul lui. Pentru copil, acest dialog pe care el îl iniţiază şi îl conduce cu adultul este unul dintre cele mai frumoase jocuri.

La şcoală, progresele şi experienţele copilului sunt influenţate de calităţile profesorilor: atitudinile, valorile, credinţele acestora. Entuziasmul, interesul, receptivitatea educatorilor sunt contagioase pentru copil. Aspectele negative sunt şi ele contagioase. Învăţăm nu doar din cărţi, ci şi prin modele. Grădiniţa şi scoala sunt spaţiile destinate experienţelor interesante şi securizate ale copiilor, în afara familiei. 

3. Nevoia de recunoaştere a capacităţilor şi nevoia de a fi apreciat: la început, pentru a deveni încrezator în posibilitățile lui, copilul are nevoie de încurajare şi răsplată. Chiar şi adultul rămane sensibil la premii şi recunoaşteri ale meritelor sale. 

Încurajările şi cererile rezonabile ale adulţilor, în acord cu capacităţile copilului, sunt importante. Nivelul optim de dificultate a sarcinii este atunci când trăirea succesului de către copil este posibilă, cu un efort rezonabil. Capacitatea şi efortul nu sunt la fel tot timpul pentru toţi copiii. Ele depind atât de starea de moment, cât şi de etapa dezvoltării copilului. Când educatorii oferă recompense negative, sancţionând greşelile copilului, ei pot genera la copil o atitudine de respingere faţă de învăţătoare, faţă de instituţia şcolii, o stimă de sine scăzută, o atitudine de respingere faţă de efort. 

4. Nevoia de responsabilităţi: creşterea independenţei copilului. În jurul vârstei de 3 ani, copilul învaţă anumite comportamente autonome ( mănâncă, se spală, se îmbracă ). Parinţii pot să solicite copiilor sa-şi ia singuri o haină, un biscuit. Responsabilităţile vor creşte pe măsură înaintării în vărstă, fiind importante pentru că dau sentimentul de libertate în timpul desfăşurării acţiunilor. Dacă la vârsta la care copilul solicită responsabilităţi această nevoie nu este valorizată de parinţi ( la 3 ani, când vrea să se îmbrace singur, la adolescenţă când vrea să muncească pentru a câştiga bani pentru sine ), mai târziu, când parinţii au aşteptări faţă de tânăr, el nu va şti şi nu va avea iniţiativă sau capacitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi, dezamăgindu-şi parinţii. Dacă stadiile dezvoltării copilului care cer responsabilităţi sunt bine valorizate de cei din jurul copilului, la maturitate, individual va fi capabil să işi asume responsabilităţi atât pentru sine, cât şi pentru alţii. 

Greşelile făcute în întampinarea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea acestuia. Consecinţele sunt dramatice atât pentru individ, cât şi pentru societate. Tensiuni intolerabile între individ şi mediul său de viaţa au la origine suferinţe, la care a fost expus în copilărie. În locul unei atitudini de bucurie şi colaborare cu cei din jur, atitudinea copilului şi a tânărului va fi una de luptă sau fugă, atac sau renunţare. Atât tratarea cu agresivitate, cât şi supraprotejarea copilului sunt atitudini eronate ale parinţilor sau ale celor însărcinaţi cu creşterea copilului. În ambele cazuri sunt neglijate nevoile emoţionale, sociale, intelectuale ale copilului. Reacţiile sociale ale celor respinşi în copilarie sunt furia, frica, ura, lipsa de interes, de empatie pentru ceilalţi, incapacitatea de a avea relaţii reciproc satisfăcătoare. Copiii care cresc într-o casă cu tensiuni pot, de asemenea, chiar dacă sunt iubiţi de ambii parinţi, să dezvolte tulburari emoţionale sau să devină antisociali. Parinţii certăreţi sau cu diverse tulburări constituie un model neadecvat pentru copil. 

Dacă aceste patru nevoi nu sunt îndeplinite, copilul nu-şi va dezvolta stima de sine, respectul faţă de ceilalţi, grija faţă de bunurile materiale, respectul faţă de natură. Când aceste nevoi sunt neglijate ori satisfacerea lor neglijează nevoia de limite şi nu sunt însoţite şi de o educaţie a autocontrolului, a planificării, apar tineri impulsivi, care nu au răbdare să aştepte, incapabili de a lucra, de a depune efort pentru ceea ce doresc, nerecunoscând drepturile celorlalţi.

Referinţe bibliografice

1. Bloch, H., Chemama, R., Depret, E., Gallo, A., Leconte, P., Postel, J. et. al ( 2006 ), Marele dicţionar al Psihologiei, Bucureşti: Editura Trei
2. Goleman, D. ( 2007 ), Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche
3. Harwood, R., Miller, S. A.& Vasta, R. ( 2010), Psihologia copilului, Iaşi: Editura Polirom
4. Muntean, A. ( 2009 ), Psihologia dezvoltării umane, Iaşi: Editura Polirom

Autor : Aurelia Ignat, psiholog clinician, psihoterapeut integrativ