DE CE MINT COPIII?

“De ce mint copiii?” este întrebarea comună pentru majoritatea părinților, minciuna fiind una dintre principalele probleme în viața de familie. Este frapant și complicat să nu putem avea încredere în membrii familiei noastre. Relațiile intrafamiliale ar putea deveni imposibile dacă ar trebui să verificăm toate informațiile care ne sunt transmise. 

S-a constatat faptul că, încă de la o vârstă foarte fragedă, la bebelușii de 6 luni, poate surveni un comportament de tip simulat. Spre exemplu, aceștia pot da semne că le este foame doar pentru a obține atenție și alinare, pentru a fi luați în brațe, acaparându-i pe cei din jur lor. În cărțile de specialitate se afirmă faptul că tendința și dorința de a minți la copii apare în momentul în care cei mici achiziționează capacitatea de a înțelege ce ar putea gândi cei din jurul lor. Cu alte cuvinte, la început, copiii pot minți în momentul în care conștientizează că adulții din preajma lor nu le pot citi în totalitate gândurile și intențiile.

În intervalul 3-5 ani, majoritatea copiilor trăiesc într-o lume magică, feerică am putea spune, o lume a viselor în care așteptările lor și fanteziile nu sunt întotdeauna diferite de realitate, grație părinților care fac tot posibilul pentru a le întreține. Practic, minciuna reprezintă o piesă din acest puzzle reprezentat de rolul principal jucat de copil în poveștile cu prinți și prințese. Astfel, nu ar trebui acordată o prea mare atenție minciunilor copiilor din acest interval de vârstă, cu excepția momentelor când acest tip de comportament devine continuu și reprezintă singura modalitate de acțiune a copilului pentru a obține ceea ce își dorește.

Ulterior vârstei de 5 ani, copiii încep să mintă sub o formă conștientă, putând să diferențieze realitatea de fabulație, deși poate, în unele situații, nu le este structurat că minciuna este o acțiune greșită prin care au mai mult de pierdut decât de câștigat. Minciunile pot apărea din varii motive ce țin atât de insecuritate, din lipsa respectului de sine (în încercarea de a masca o altă minciună sau acțiune greșită făcută), sau, de ce nu, pentru a testa atenția și vigilența părinților sau adulților din jurul lor pentru a vedea cât de departe pot merge. De asemenea, și peste vârsta de 5 ani copiii pot minți pentru a-și crea/menține un univers unic, o lume în care cel mic are acces doar prin intermediul minciunilor.

Minciunile copiilor pot fi consecințele părinților asupra acestora. De exemplu, un copil care minte mult poate fi acela care a fost certat în mod exagerat pentru o faptă pe care a mărturisit-o. Motivele pot fi diverse, minte pentru a ieși dintr-o situație limită, de frică, de rușine, sau pur și simplu din dorința de a fi diferit față de cei din jur. Copilul are propria logică și capacitate de întelegere în privința evenimentelor din viața sa, adaptate la propria putere de raționalizare. Îngrijorarea din partea părinților ar trebui să apară în momentul în care copilul prezintă un caracter de continuitate în ceea ce privește minciuna la vârste mai mari.

Fiind certat pe nedrept, într-o situație similară, copilul poate ascunde adevărul de teamă să nu se supere părintele. În această situație minciuna se transformă într-un mecanism de apărare instinctiv. 

De asemenea, minciuna poate fi un bun indicator și pentru a reflecta personalitatea celor mici. În unele cazuri, minciuna este un mod de a obține afecțiune (un copil timid care scapă de sentimentul de neputiință, putând orienta astfel părintele către conștientizarea existenței unor probleme emoționale nerezolvate).

Minciunile pot căpăta nuanțe grave începând cu vârsta de 11 ani, comunicarea și relația cu părinții având un rol foarte important. Copilul trebuie asigurat de iubirea și susținerea necondiționată a părinților, încurajând astfel dezvoltarea unei relații de prietenie, bazată pe respect și încredere. Profesorul Erving Goffman susținea că viața socială este o interpretare în care fiecare individ joacă rolurile necesare și așteptate de noi. Din perspectiva lui Goffman, oamenii nu spun realmente adevărul, însă acesta nu contează întotdeauna , ci faptul de a respecta regulile nescrise ale vieții sociale.  

Este important de menționat faptul că, în primul rând, minciunile dau naștere neîncrederii de ambele părți. În adolescență, minciuna poate reprezenta, în mintea copilului, cea mai bună modalitate atât de a obține intimitate, cât și de a ascunde alte probleme mai grave a căror rezolvare nu o cunoaște/conștientizează.

Indiferent de vârsta la care copilul minte, este adeseori dificil ca părinții să își dea seama dacă cei mici spun adevărul, adevărul trunchiat sau fabulează în totalitate. Pentru a putea face diferența între adevăr și minciună, părinții ar trebui să asculte cu atenție ceea ce spun copiii lor în scopul identificării unor eventuale contradicții.

O tehnică folositoare părinților pentru a identifica posibile distorsionări ale realității din partea celor mici este de a pune întrebări cu calmitate și nu cu o voce supărată sau bănuitoare. De multe ori, copiilor le este frică să spună adevărul părinților doar pentru că aceștia din urmă sunt prost dispuși sau îi fac pe cei mici să se simtă intimidați. De asemenea, se recomandă ca întrebările să fie puse în legătură cu lucruri mărunte, astfel încât copilul să nu fie tentat să inventeze o minciună și mai mare doar din cauza primelor întrebări în urma cărora s-a simțit speriat și/sau amenințat. Cu alte cuvinte, dacă întrebările sunt adresate calm, cu un ton rezonabil, copilul va simți mai puțin nevoia să mintă.

Uneori, părinții bănuiesc minciuna chiar și atunci când copilul este sincer. Atunci când un copil sincer nu este crezut, răul provocat poate fi important.

Încrederea se întrepătrunde cu minciuna sub multe aspecte. Copilul mincinos trădează încrederea părinților. Părintele care a fost mințit trebuie să lupte pentru a ierta copilul și pentru a permite restabilirea încrederii. Ar putea fi de folos să ne gândim că, uneori, copiii mint pentru că nu au încredere în adulți, pentru că nu pot fi siguri că pot fi sinceri fără să fie certați sau pedepsiți.

Copiii fac uneori lucruri foarte rele prin care își dezamăgesc părinții și îi înfurie adeseori și este important ca ei să conștientizeze gravitatea faptelor comise. Astfel, dezaprobarea părintelui poate fi amestecată cu compasiune pentru a putea permite construirea unui drum înapoi către respectul de sine al celui mic și pentru a evita umilirea acestuia.

Părinții nu ar trebui să renunțe la credințele lor în ceea ce este corect, dar trebuie, de asemenea, să-și trateze copiii într-un mod care să le permită să știe că le poate fi încredințat adevărul.

Recommended Posts