Tensiunea generată de starea de fragmentare internă, şi anume de ,,părţile” Eului aflate în conflict, acesta fiind copleşit de nesiguranţă, confuzie, ignoranţă, aspiraţii ce nu pot fi atinse, de teama de respingere şi de eşec, duce în mod inevitabil la suferinţă, ineficienţă şi mai ales la o anumită formă de inadaptare, mai ales în raport cu sine decât cu alţii. 

În sens terapeutic, a-ţi accepta emoţiile sau trăirile nu înseamnă a fi de acord cu ele, a le încuviinţa sau a le aproba. Emoția poate fi definită ca o experiență conștientă care include o stare de excitare (fiziologică) și o interpretare mediatoare, ce o traduce pe prima din punct de vedere comportamental. Ca atare, se presupune că se subliniază doi factori: (a) un anumit grad de excitare și (b) o încercare a organismului care se confruntă cu etichetarea experienței. Emoţiile nu pot fi catalogate drept bune sau rele, pozitive sau negative, astfel încât fiinţa umană să le aprobe sau să le dezaprobe, să le accepte ori să le respingă, să le afişeze în lumea exterioară ori să le ţină ascunse în întunericul vieţii psihice. 

Emoţiile reprezintă expresii naturale ale individualităţii, însă care, atunci când este produsă o fragmentare, o disociere puternică între minte şi corp, acestea pot fi inhibate pentru o perioadă foarte lungă de timp. Mitrofan (2005) relevă faptul că există diverse modalităţi prin care, în relaţia famile-copil, unele trăiri sunt scurtcircuitate din conştiinţă. În acest sens, părinţii îi învaţă pe copii să îşi reprime trăirile emoţionale, predând chiar reprimarea. Pe de altă parte, părinţii emoţional inhibaţi asigură modele de comportament pentru copii lor, care vor deveni în cele din urmă asemenea lor, inhibaţi, deoarece copii absorb, în mod nediscriminativ, ceea ce pentru părinţii lor este normal sau corect. De asemenea, din sancţiunile, pedepsele pe care le primesc, copiii concluzionează faptul că unele trăiri sunt periculoase, urmând să decidă alungarea lor din conştiinţă, prin intermediul cenzurii şi controlului. Din acest motiv, emoțiile au nevoie să fie exprimate, lăsate să fie trăite, verbalizate, iar părinții să își acorde libertatea de a le manifesta, în modul în care nu atacă fizic sau psihic pe cel din jur, să își dea voie să fie triști, furioși, să le fie frică și să le comunice. 

În consecinţă, ființa umană se scindează pe axa tolerabil/intolerabil, iar emoţiile, gândurile şi sentimentele pe care la un moment dat au fost alungate din conştiinţă, încep să se manifeste în interiorul unei vieţi secrete, ferită de realitatea exterioară.  Acestea încep să saboteze, încetul cu încetul, acţiunile persoanei, într-o manieră ce poate deveni, în funcţie de forţa fiecăruia, tot mai violentă. Acest lucru reprezintă un răspuns adaptativ al organismului, care încearcă cu disperare să satisfacă nevoia legitimă a trăirilor reprimate de a fi admise în conştiinţă. 

Orice fiinţă umană, în diferite grade, este emoţional divizată, aflându-se la un anumit moment al existenţei sale pe talerul de jos al balanţei admisibil/inadmisibil, permis/nepermis, iar acest lucru se datorează unei evaluări timpurii, din trecutul apropiat sau chiar din prezent. Tocmai din acest motiv, acceptarea trărilor, emoţiilor, nu înseamnă a ne lăsa devoraţi de ele, ci a ne orienta conştienţa către ele şi a le primi în conştiinţă, pentru un răspuns adaptativ al organismului la o experienţă, într-un anumit moment al existenţei. 

Atunci când emoțiile sunt negate, respinse, reprimate, pentru că încă din primii ani ai existenței umane nu au fost lăsate să fie simțite, chiar pedepsite în cele mai multe cazuri, se întâmplă, așa cum spune Gaspar Gyorgy (2016), „să ne exilăm de bună voie de momentul prezent”. Din cauza faptului că am fost învățați că frica, sau tristețea sunt „emoții negative”, fiind indezirabil să le acceptăm și să le simțim, în toată intensitatea și forma acestora, ele, fiind închise în abisul emoțional, se transformă ușor în comportamente neacceptate din punct de vedere social. Așadar, o frică ignorată se poate transforma în nervozitate, fiind ulterior tradusă prin auto sau heteroagresivitate, neexistând o îmblânzire sau o domolire a acesteia, iar copilul va fi respins din grupul de prieteni, la școală sau în orice alt mediu unde își desfășoară activitățile. Un copil respins frecvent, căruia nu îi sunt recunoscute emoțiile, va deveni un adult respins, care va folosi negarea, reprimarea drept mecanisme de apărare care să îi guverneze viața și relațiile, iar cercul emoțional și al acțiunilor sale va fi unul vicios. 

Astfel, fiecare parte ,,îngropată”, respinsă, blocată în inconştientul nostru, fiecare vulnerabilitate constituie adevărata resursă a omului în sens larg, stocul psihologic de care dispunem, pe care conştientizându-l şi acceptându-l îl punem în funcţiune în favoarea noastră şi a celor din jur. Cu cât sunt acceptate mai mult diferenţele fizice, intelectuale, comportamentale, cognitive, valorice, religioase, culturale, educaţionale, etc., cu atât suntem mai oameni, mai unificaţi cu lumea infinit de diversă şi frumoasă căreia îi aparţinem, şi anume suntem purtătorii şi continuatorii spiritualităţii sale. Lumea are nevoie de fiecare individ pentru că în detrimentul faptului că avem elemente comune, suntem cu toţii diferiţi faţă de ceilalţi (Mitrofan, I., 2004).  

Sharie Stines (2020) adaugă faptul că părinții și-au pus amprenta asupra psihicului copilului, iar ,,modul în care ne-au crescut a lăsat o forță  a memoriei fizice, relaționale și mentale solide care este greu de doborât și de reclădit”. Patternurile comportamentale și relationale își au rădăcini în mica nostră copilărie, aceste modele fiind insuflate de părinți, ori realizate prin intermediul imitației. 

Orice fiinţă umană are capacitatea, latentă sau manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi şi de a-şi rezolva problemele în mod suficient, astfel încât să atingă satisfacerea şi eficacitatea necesară funcţionării adecvate. Această capacitate nu reprezintă un concept special ori specializat, nefiind vreo aptitudine sau trăsătură specifică, ci o modalitate de funcţionare caracteristică umanului. Este vorba aşadar de capacitatea omului de cunoaştere reflexivă, şi anume „a şti că ştii”, lucru ce face posibilă autoevaluarea şi autocorecţia. Astfel, experienţa reprezintă cheia conştientizării, mai ales în lucrul cu copii.

Damasio (2010) îndreamnă spre o viziune sănătoasă în ceea ce privește acceptarea emoțiilor, și anume: „Identificați, etichetați și acceptați, zi de zi, cel puțin zece dintre emoțiile pe care le trăiți!”, viziune ce invit să fie parte din ritualul vieții adultului, cât și copilului.

Recommended Posts