Înțelegerea narcisismului

Înțelegerea narcisismului

Elementul principal al tulburării de personalitate narcisică este reprezentat de un tipar caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportament real), nevoie de admirație și lipsa de empatie față de ceilalți.

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate narcisică sunt: prezența unui simț exagerat al propriei importanțe; preocupare cu iluzii de succes, putere și frumusețe; credința că este special și se poate asocia doar cu persoane la fel de speciale; solicitarea constantă de admirație din partea celorlalți; prezența unui sentiment de îndreptățire; inabilitatea de a recunoaște nevoile și sentimentele altora; prezența invidiei față de alții; comportament arogant și plin de demnitate.

Suferințele produse de narcisiști sunt printre cele mai mari suferințe emoționale pe care clienții le dezvăluie în cabinetele de psihoterapie. Comportamentul narcisistului te poate face în doar câteva clipe să te simți frustrat, umilit, nedreptățit, anulat sau minimizat, neimportant, nevaloros, neputincios, vinovat, rușinat, gata să izbucnești în lacrimi.

Egoismul crud, credința solidă că totul li se cuvine, că sunt îndreptățiți să se comporte numai după bunul lor plac, lipsa aproape completă de empatie, considerație și respect față de sentimentele și nevoile celorlalți îi transformă în niște personaje destul de greu de agreat.

Unele dintre cele mai frecvente probleme pe care clienții le aduc în discuție în procesul terapeutic  sunt acelea legate de cum ar putea să facă față comportamentului egoist și preocupat numai de sine al partenerilor lor narcisiști. Aproape întotdeauna, acești clienți se simt frustrați, plin de furie, umiliți și neajutorați în fața lipsei aproape complete de sensibilitate și empatie pe care partenerii lor o manifestă față de nevoile și sentimentele celor apropiați. Unele povestiri par de necrezut atunci când  sunt prezentate scene prin care ei descriu gradul de egoism pe care trebuie să-l suporte, iar cei care ajung în cabinet nu par să găsească puterea fie de a părăsi, fie de a-i confrunta pe narcisiștii de care s-au îndrăgostit cu ani în urmă.

Este posibil ca anumite circuite din creier care ne permit să ne imaginăm experiența subiectivă internă, mentalul celuilalt, să nu fie bine dezvoltate sau accesate cu ușurință la persoana narcisistă.  Percepția mentalului se referă la capacitatea noastră de a vedea mintea în sine, în noi înșine și în ceilalți, iar la narcisiști, această capacitate este adesea slab dezvoltată. Prin urmare, relațiile cu astfel de indivizi vor fi mereu inegale: conversațiile și interacțiunile sunt mereu despre cealaltă persoană, nu despre tine sau despre voi doi, ca “noi”.

Această lipsă de empatie într-o relație afectează circuitele sociale ale creierului nostru, care, la rândul lor, contribuie la crearea unui sentiment integrat de echilibru și bunăstare. Un astfel de dezechilibru ne poate face să ne simțim izolați și singuri. Mintea noastră poate deveni incoerentă și nivelul nostru obișnuit de vitalitate este redus. Reacția fiecărei persoane la aceste sentimente poate depinde de felul în care s-a dezvoltat: putem deveni furioși și frustrați sau putem ajunge abătuți și retrași. Sau s-ar putea să simțim rușine, ca și cum am fi făcut ceva greșit și merităm această experiență de a fi ignorați. De obicei, relația cu un individ narcisist creează o cascadă de efecte neuronale care sunt la polul opus bunăstării mentale asociate atât cu coerența mentală, cât și cu empatia și compasiunea într-o relație. Această formă de stres este una care merită să fie redusă la minimum în cadrul vieții noastre, chiar dacă nu putem schimba cealaltă persoană. 

Termenul “narcisism” provine din povestea mitologică greacă despre Narcis, care a fost blestemat să se îndrăgostească etern de propria-i imagine reflectată într-o apă de munte, ca pedeapsă pentru că a refuzat dragostea lui Echo, o tânără nimfă. Deoarece Narcis putea doar să dorească, dar nu să și posede vreodată imaginea pe care o vedea reflectată în apă, el a devenit din ce în ce mai apatic până când, în cele din urmă, a fost transformat într-o floare frumoasă. Acest mit ne învață că adevărata frumusețe și adevărata iubire înfloresc atunci când iubirea excesivă de sine dispare.

Narcisiștii sunt adesea absorbiți de sine și preocupați de nevoia de a proiecta imaginea perfectă (recunoaștere, statut sau a fi invidiați) și au o capacitate redusă – sau absentă – de a asculta, de a-i interesa sau de a înțelege nevoile altora. Această preocupare excesivă față de sine îi poate priva de o legătură adevărată și intimă cu ceilalți – una care să le confere sentimentul de a fi înțeleși și de a se afla, înconjurați de siguranță și dragoste, în mintea și inima altei persoane. Astfel de conexiuni ne permit să experimentăm diferența dintre iubirea de sine și iubirea altcuiva. Învățarea modalităților în care putem echilibra atenția direcționată către sine și atenția direcționată către alte persoane este o parte importantă a dezvoltării umane în copilărie. Este un instructaj fundamental pentru viață, încurajând dezvoltarea reciprocității, responsabilității și a empatiei. Din păcate, acest proces lipsește din dezvoltarea timpurie a narcisistului.

Narcisistul poate trece prin viață având un ego excesiv și strident, în timp ce fără să știe, tânjește, ca noi toți, după refugiul unic, liniștit și sigur, care se regăsește într-o îmbrățișare din toată inima. Chiar dacă este posibil să percepi narcisistul din viața ta ca indiferent față de nevoile și sentimentele tale, ca o persoană care doar dorește să-ți atragă atenția asupra sa, dintr-o convingere egoistă că totul i se cuvine, adevărul este că el  tânjește, de fapt, după o conexiune puternică și mult mai profundă – o nevoie pe care însă el, pur și simplu, nu o poate conștientiza, înțelege sau accepta. Este probabil ca el să perceapă ideea unei conexiuni emoționale intime drept o jalnică slăbiciune. Drept consecință a dorințelor sale neîmplinite, pe care le consideră inacceptabile, nevoile sale devin confuze, așa că nu poate decât să-ți ceară atenția printr-un comportament fermecător, dar deranjant.

Reacțiile narcisistului sunt rapide și diverse. El poate încerca să te facă să te simți prost și absurd pentru că i-ai cerut ceva sau pentru că ai exprimat o nemulțumire, umilindu-te pentru nevoile tale emoționale „stupide”. S-ar putea ca narcisistul să vorbească peste tine, ținând un monolog insistent despre diferențele dintre fructe și legume, dorințe și nevoi sau numeroase alte lucruri diverse și fără legătură cu subiectul discuției inițiale.

S-ar putea să-ți ofere diferite răspunsuri de tipul “nu știu ce vrei de la mine”, subliniind apoi toate modurile în care el este cel mai bun și mai presus de orice reproș. Narcisiștii își voalează în mod constant nesiguranța, astfel încât nimeni să nu-i poată răni, umili, dezamăgi sau folosi, așa cum li s-a întâmplat în copilărie. Totuși, ascunderea în spatele acestei false măști implică și faptul că pierd multe din bucuriile și tristețile intimității și, odată cu ele, ocazia de a-și îndeplini dorințele cele mai dragi inimii lor.

Dacă ești într-o relație de cuplu cu un narcisist, el poate resimți apariția amenințătoare a copilului singuratic din copilărie în primul moment în care îi ceri să-ți permită accesul în spațiul său emoțional interior sau chiar și atunci când îl inviți să-l exploreze pe al tău. Probabil că narcisistul din viața ta se teme să intre în contact cu copilul interior, considerând-ul o mică pacoste singuratică și rușinoasă, așa că îl va împinge tot mai adânc, scoțându-l în afara conștiinței sale, în orice mod posibil. Procedând astfel însă, se îndepărtează și de tine. Această absență a intimității emoționale te poate face să te simți singur, chiar și atunci când partenerul tău narcisist este chiar lângă tine. 

Având în vedere nevoile nesatisfăcute din copilărie, mulți narcisiști dezvoltă credința că astfel de nevoi nu vor fi satisfăcute nici mai târziu în viață. Această lipsă de încredere se află la baza atașamentelor fragile și lipsite de vitalitate ale narcisistului cu cei apropiați. El compensează, printr-un stil excesiv de autonom, lipsa de încredere în posibilitatea de a i se mai satisface vreodată nevoile. Această combinație de lipsă de încredere și supracompensare duce, de asemenea, la o lipsă de intimitate cu el însuși, la un gol de autocunoaștere.

Când un narcisist încearcă să scape de aceste sentimente dificile, el poate trece automat în unul dintre modurile de apărare abordând masca ce i se potrivește cel mai bine nevoilor sale din situația respectivă. Aceste moduri de apărare devenite dezadaptative produc unele dintre comportamentele negative caracteristice, dar, din păcate, aceste măști perpetuează și întăresc sentimentele pe care încearcă să le evite, recreând mult prea familiarele sentimente de rușine, singurătate, neîncredere și deprivare emoțională caracteristice experiențelor sale timpurii. 

În combinație cu constituția biologică, experiența timpurie ne poate modela în mod dramatic impresiile, credințele și reacțiile în raport cu lumea în care trăim. Având în vedere că suntem sclavi ai obiceiurilor, care gravitează spre familiar, este logic că schemele dezadaptative timpurii pot fi ca un bumerang, conducându-ne adesea înapoi la situația inițială, în ciuda eforturilor noastre de a ne îndepărta de acel loc. Înțelegerea mecanismelor complexe ale creierului ne ajută să ne facem o idee despre cât de dificilă este schimbarea, afirmând totodată că aceasta este posibilă.

Tratamentul tulburării de personalitate narcisică se centrează pe psihoterapie. Nu există un tratament medicamentos specific pentru această tulburare, dar pot beneficia de tratamentul simptomelor, inclusiv anxietatea, depresia, labilitatea dispoziției, psihoza tranzitorie și problemele de control al impulsurilor.

Bibliografie:

Wendy T. Behary (2021), Dezarmarea narcisistului, Editura PsihoBooks, Bucureşti.

Autor:  Daniela Sima

Funcție:  Psihoterapeut

Fobia sociala

Fobia sociala

Fobia socială (anxietatea socială) este teama irațională, exagerată, de a interacționa cu alți oameni. În general, ea cauzează evitarea cu orice preț a situațiilor sociale și temerile comune includ cea de a fi judecat negativ de către ceilalți sau de a se face de râs în public.

Ea difera usor de celelalte fobii care provoacă panică pentru că implică teama de umilință și rușine, mai degrabă decât de moarte sau de nebunie. Dar intensitatea fricii și descurajarea pe care persoanele cu această fobie le simt sunt la fel de dificil de gestionat. Reacțiile lor vor implica probabil izolarea socială și evitarea. Oamenii cu fobie socială se tem că se vor comporta ridicol sau că își vor arăta agitația in fața celorlalți în moduri degradante. Iși fac griji despre ceea ce vor crede alții despre ei, nu despre ceea ce li se va întâmpla. Oamenii cu fobie sociala au tendința să pună mai mare accent pe simptomele vizibile de panică, cum ar fi roșeața și transpirația. Oamenii cu fobie socială si tulburare de panică trec prin același ciclu vicios  al așteptării si anticipării problemelor, si apoi al incercarii de a se proteja de acele probleme prin evitare și diverse metode de autoprotejare. In ambele cazuri, eforturile lor de a se apara sunt de fapt principala problema. In ambele cazuri, sunt ‘pacaliti’ sa incerce sa se protejeze in moduri care le fac problemele mai serioase si mai durabile, in loc sa ajute. 

Daca ai fobie sociala, eforturile de a te proteja de umilinta nu numai ca iti limiteaza activitatile sociale, dar iti mentin temerile si te blocheaza de la actiunile care le-ar diminua. 

Cauze

Anxietatea pare a fi o problemă care se transmite în cadrul familiilor. Există mai multe gene candidate, suspectate de cercetători că ar fi responsabile pentru această dificultate, dar și stilul educațional, modelul pe care îl oferă părintele par a juca un rol major. Cu alte cuvinte, riscul pentru anxietate este parțial moștenit, dar simptomele sunt mai severe dacă părinții și anturajul “încurajează” sau exemplifică acest tipar de a reacționa.

Anxietatea socială este transmisă genetic relativ specific: șansele sunt mari ca un copil cu această problemă să aibă un părinte cu anxietate socială și nu unul cu anxietate generalizată, de exemplu.

Studiile sunt însă mai avansate în ceea ce privește factorii care preced instalarea unei tulburări de anxietate. Astfel, riscul pentru un copil este de 2-4 ori mai mare dacă între 2 și 5 ani prezintă următoarele trăsături:

  • Se retrage în situații noi
  • Zâmbește puțin
  • Se adaptează dificil la persoane necunoscute, indiferent de vârstă
  • Vorbește puțin
  • Realizează contact vizual scurt, evitant

Acești factori sunt important de observat și evaluat împreună cu un specialist deoarece intervențiile timpurii pot reduce riscul.

Simptomele de anxietate socială includ:

  • Evitarea situațiilor sociale, incluzând orice tip de vorbit în public, răspunsul în clasă, prezentarea de proiecte
  • Dificultăți de a vorbi cu persoane necunoscute sau blocaj verbal complet
  • Evitarea persoanelor noi
  • Copilul are puțini prieteni sau deloc
  • Pentru adolescenți, frică de și evitarea întâlnirilor romantice
  • Griji excesive privind propria persoană și cum este perceput de către cei din jur, că este judecat negativ
  • Simptome fizice în situații sociale: tremurături, modificarea tonului vocii, transpirații, bătăi rapide ale inimii, roșeața feței, senzația de greață sau vărsătură, nevoie iminentă de a urina

Anxietatea socială trebuie diferențiată și de alte probleme, care pot fie să semene cu această problemă sau să o însoțească. Cele mai frecvente includ depresia si alte probleme de anxietate.  

Evoluție

Există studii limitate privind evoluția naturală a tulburării de anxietate socială. O parte dintre persoanele cu fobie socială, în condiții optime de dezvoltare și îngrijire, au șanse ca simptomele să dispară de la sine până la atingerea vârstei de adult. Cu toate acestea, riscul de a dezvolta alte tulburări de anxietate se menține toată viața. Pe de altă parte, persoanele care suferă de această problemă și în viața adultă par a recupera foarte rar spontan, fără nicio intervenție.

În formele sale mai severe, anxietatea socială poate fi o problemă invalidantă, care cauzează o suferință emoțională mare și evitarea multor situații care ar putea fi plăcute și au rol formativ pentru creierul aflat în dezvoltare. Frica de părerea celor din jur este imposibil de controlat de către cel mic, care nu se joacă cu alți copii în parc sau la grădiniță, nu ridică mâna când știe un răspuns și mai târziu, nu iese la film cu prietenii și evită cu orice preț o prezentare sau un interviu. Este ușor de observat, astfel, cum depresia poate fi consecința unei fobii sociale severe, netratată la timp.

Tratament

Psihoterapia este prima linie de tratament, oricând acest lucru este posibil. Terapia cognitiv-comportamentală bine condusă și monitorizată oferă rezultate bune privind reducerea anxietății, a simptomelor fizice și a evitării, menținute pe termen lung.

Este important pentru părinți să poată observa când a fost întrecută limita unei timidități obișnuite și copilul suferă de izolare socială, teamă și evitare și să solicite ajutor.

Solutia pentru fobia sociala este aceeasi ca si in cazul tulburarii de panica. Identifica modalitatile prin care ai fost pacalit sa faci ce iti mentine fricile – si incepe sa experimentezi facand opusul. Este usor sa fii pacalit sa crezi ca stii ce gandesc altii (sau ar gandi daca ar sti ca esti atat de agitat). Adevarul este ca nu stii deloc ce gandesc. Stii ce gandesti tu si proiectezi acele ganduri asupra lor. Esti precum caricaturistul care pune ganduri in capetele personajelor lui  – dar sunt totusi gandurile lui, nu ale lor. Te lasi pacalit sa te concentrezi asupra ta , asupra gandurilor si senzatiilor tale, cand ar fi mai bine sa te concentrezi pe oamenii din jurul tau si sa interactionezi cu ei. Concentrandu-te asupra altora vei simti, la inceput, disconfort, dar daca vei continua, vei deveni atat de interesat de ei, incat vei incepe sa mai reduci autominitorizarea si asta iti va reduce anxietatea. 

Asteapta-te, recunoaste si accepta-ti teama. Traieste in momentul prezent, in loc de viitorul de tip “dar daca” pe care ti-l poti imagina. 

 Cea mai buna cale sa scapi de anxietate este drept prin ea. 

Autor: Psiholog Andreea Radu Silvestrovici

Referinte bibliografice:

Daniel P. Keating – Nascut anxios, Editura Curtea Veche, 2019

David Carbonell – Atacurile de panica, Editura Trei, 2020

Duane Brown – Flying without fear, 1996 OaklandPeter Desberg – No more butterflies 1996, Oakland

Putem să intrăm în lumea copiilor noștri?

Putem să intrăm în lumea copiilor noștri?

Care este atitudinea potrivită a părinților pentru a crește un copil sănătos psiho-emoțional? 

Putem aprecia că echilibrul, măsura, buna măsură între iubire și autoritate este atitudinea care ar putea răspunde la întrebarea părinților privind conduita potrivită pentru creșterea unui copil sănătos psiho-emoțional.

Extremele pot fi neproductive – iubirea fără autoritate precum și autoritate fără exprimarea iubirii pot și considerate căile nu tocmai benefice pe care să le adoptăm în creșterea și educarea copiilor noștri.

Ce putem oferi copiilor noștri? 

Copilul are nevoi concrete, specifice iar noi ca adulți ar fi bine să le identificăm; nu mereu copilul pune în cuvinte ceea ce își dorește și există particularități de la copil la copil – fiecare are felul lui de a-și dori și a primi dragostea noastră (pentru unii jucăriile sunt cele mai importante și sunt dovada iubirii părintești, pentru alții  timpul petrecut în compania noastră, etc.).

Dincolo de specificul fiecărui copil, sintetizăm câteva recomandări punctuale pentru  interacțiunile cu copiii. 

Putem să oferim copiilor noștri:

  • atenția și disponibilitatea noastră; copilul să ne știe lângă el, să ne vadă preocuparea, deschiderea. 
  • cât de des putem, să ne conectăm și să fim în interacțiune cu el; să căutăm comuniunea: să alocăm timp pentru a sta de vorbă cu ei, pentru a ne apropia de lumea preocupărilor lui, pentru a ne împărtăși din gânduri, temeri, emoții, etc.; aflându-ne în interacțiune constantă cu ei, pe lângă sfaturile și mesajele pe care le transmitem copilul, se mai întâmplă ceva: prin verbalizarea cu părintele, povestind întâmplări despre el, copilul se cunoaște și se descoperă și se construiește în timp ce se aude vorbind despre el.
  • să-i oferim încurajări – încurajarea frecventă cred că este mesajul recomandat: te descurci bine, poți atunci când ești atent, atunci când îți dai interesul, etc. 

Iar în cazul unui eșec sau insucces al copilului, mesajul transmis ar putea fi ceva de genul: rezultatul este important, dar nu neaparat el te difinește pe tine ci mai cu seamă munca, implicarea, dăriurea ta; și mai ales este importantă determinarea de a continua, de a merge mai departe, de a nu abandona. Și mai putem spune că un insucces poate fi un moment bun pentru un succes mai mare de mai târziu.

  • îmbrățișări – acestea nu ar trebui să lipsească ne spun cercetările medicale; aceste exprimări corporale ale dragostei sunt vitale mai ales la vârste mici pentru că, cei mici, nu înțeleg altă formă de exprimare a dragostei; îmbrățișarea poate fi însoțită de alte interacțiuni corporale – de jocul fizic, gâdilatul, etc. Toate acestea ajută foarte mult la reglările neurofiziologice.  

De exemplu sunt studii care corelează frecvența mângâierii copilului în primii ani (în principal pe creștet) cu capacitatea lui de a face față stresului sau situațiilor tensionate în anii următori. 

Și, mângâind copilul îi facem lui bine, dar ne facem și nouă bine pentru că, tot studiile arată că o scădere a cortizolului – cunoscutul hormon al stresului – și la copil și la părinte.

Educația copiilor este, deopotrivă, și autoeducație

Educația, interacțiunea cu un copil poate fi privită, pentru noi ca adulți ca o școală – revenim, într-un fel, din nou în bănci. Copilul ne cere să acceptăm, de dragul lui și a iubirii pentru el să ne transformăm – să devenim mai buni, mai răbdători, să ne cultivăm blândețea, atenția, grija.

Educația unui copil este și autoeducație; copilul nostru ne oferă o șansă de a produce în noi transformări; e un fel de proces terapeutic. Psihoterapia ortodoxă și nu numai susține că iubirea este un mijlocitor extraodinar al transformării, al creșterii interioare; pe afectul iubirii ne mobilizăm neașteptat resursele interioare fără a simți greutate sau povară. Adesea în cabinet putem vedea eforturile, renunțările, sacrificiile părinților – mai cu seamă ale părinților ai căror copii au diagnostice severe unde recuperarea cere o implicare maximală a părinților.

De ce? 

Pentru că în fundal, în adânc este dragostea care ne motivează și ne capacitează.

Din perspectiva terapiei sistemice de familie, un copil schimbă foarte mult din dinamica familială; chiar un psiholog propunea să ne căsătorim de 3 ori, dar cu aceeași persoană; a doua oară să ne RE-căsătorim când apare primul copil – pentru că atunci, din punct de vedere al interacțiunilor sistemului familial e o altă relație de cuplu, și a treia oară să ne RE-RE-căsătorim atunci când copii au plecat către viața sau casele lor. Privind așa situația putem afima că avem 3 căsnicii diferite, dar cu aceeași persoană! 

Concluzia este că un copil produce transformări extraordinare – atât individuale și de relaționare.

Adulții mai pot fi copii? 

Este o vorbă care spune că toți suntem tineri, dar de diferite vârste – și tot așa – putem și noi spune că suntem și copii, că știm să fim copii, avem în noi acest fel de a fi, numai să ne dăm voie să se exprime chiar din ipostaza de adult, de părinte.

Sigur, nu este vorba de a înlocui sau de a abandona rolul nostru de părinte, este mai degrabă vorba de a intra într-o dispoziție psiho-emoțională și sufletească specifică celor mici – într-o stare de joacă, de joc, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, de curiozitate, de mirare, de râs.

De multe ori părinții sunt pe pilot automat în viața de zi cu zi, 24 de ore pe zi sunt uneori prea puține pentru a ne organiza bine și a răspunde la toate angajamentele noastre; numai că atunci când ne dorim să ne apropiem de lumea copilului nostru e recomandabil să coborâm noi către acea lume și să ne conectăm cu copilul având cu noi, în noi, și acea stare ce caracterizează copilăria.

În concluzie, este de dorit să fim mereu aproape de cei mici sau mai mari, 

  • înarmați cu disponibilitate – căutând comuniunea în familie, să știe că suntem acolo, că ei sunt iubiți, apreciați, validați prin ceea ce sunt ei înșiși și nu atât prin rezultatele lor, să simtă că sunt acceptați și iubiți necondiționat. 
  • să avem în vedere  fermitatea blândă,  și
  • sensibilitate spirituală pe care să o hrănim și la ei și la noi.

Și să ne amintim că, întotdeauna, copilul este într-o extraordinară bucurie sufletească în fața unui părinte și ludic, jucăuș și jovial și conectat emoțional cu el.

Psiholog clinician

Mihai Petro

Teoria minții la copilul cu autism

Teoria minții la copilul cu autism

Teoria minții presupune capacitatea de a atribui stări mentale altor oameni și de a deduce ce urmează să facă mai departe.  Cercetătorii afirmă că această capacitate este bine conturată în jurul vârstei de 4 ani. Există un test numit Sally-Anne ce se aplică copiilor de cel puțin 4 ani. În cadrul testului există două păpuși. Se prezintă următorul scenariu: Anne pune o bilă în coș. Sally mută bila din coș cât timp cealaltă păpușă, Anne, nu este prezentă. Copii sunt întrebați, “Unde o să caute Anne bila?” Răspunsul corect este în coșul ei, pentru că nu are de unde să știe că a fost mutată. Însă, unii copii nu înțeleg intențiile și faptul că nu toată lumea a văzut ceea ce au văzut ei. În cadrul unui studiu a cercetătorului Baron Cohen, 3 din 20 de copii cu autism au trecut testul Sally Anne.

Capacitatea de a înțelege convingerile este des afectată în tulburarea de spectru autist. De exemplu, când deschidem un o cutie cu bomboane dar observăm că înăuntru sunt materiale textile, vom simți o dezamăgire. Convingerea noastră a fost falsă. Să luăm alt exemplu. Este ziua unui copil și acesta crede că o să primească o bicicletă pentru că a văzut una în garaj. Însă, despachetând, primește un ursuleț.

Din cauza lipsei înțelegerii convingerilor, copii cu autism au dificultăți în a înțelege minciuna, înșelaciunea. De exemplu, dacă ne jucăm “Ghicește în ce mână e” sau “De-a ascunselea”, copii pot avea tendința să spună în ce mână au ascuns obiectul sau să se ascundă la vedere.

În ceea ce privește dezvoltarea empatiei, copii ajung să înțeleagă care este cauza emoțiilor. Emoțiile pot fi provocate de o situație anume ( s-a stricat jucăria și sunt trist), de o dorință ( îmi doream mult un tort de ciocolată și am primit așa că sunt foarte bucuros) și de convingeri (credeam că tata a reparat jucăria dar văd ca e tot stricată așa că mă simt trist).

Teoria minții se predă în mai multe etape. Aceasta are în vedere dezvoltarea empatiei, înțelegerea perspectivei vizuale, a convingerilor și dorințelor celorlalți. Așadar, enumerăm urmatoarele etape de predare:

Dezvoltare emoțională

-identificarea emoțiilor

-cauzalitatea emoțiilor

-emoții declanșate de dorințe

-emoții declanșate de convingeri

Dezvoltarea percepției

-perspectiva vizuală (stăm cu copilul spate în spate și verbalizăm ceea ce vedem. Îl întrebăm apoi, “Vezi geamul? Nu. De ce? Pentru că sunt cu spatele.”)

-principiul “vezi deci știi” (îi spunem copilului că avem o păpușă blondă și una brunetă. Copilul închide ochii și ascundem păpușa brunetă în cutie. Întrebăm copilul: Ce păpușă e în cutie? Nu știu, pentru că nu am văzut.

-anticiparea acțiunilor pe baza a ce știe altă persoană ( mama o să ia ochelarii de pe masă, nu pe cei de pe canapea pentru că pe aceia i-a văzut prima dată)

-convingeri adevărate și false

BIBLIOGRAFIE

Baron-Cohen, S. (2000). Theory of mind and autism: A review. International review of research in mental retardation, 169-184

Baron-Cohen, Patricia Howlin, Judie Hadwin Teoria minții la copilul cu autism, (2014) editura frontiera

Terapeut ABA: Panduru Daria

Etapele dezvoltarii limbajului

Etapele dezvoltarii limbajului

Dezvoltarea eficientă a limbajului este esențială pentru capacitatea unui copil de a funcționa în societate, deoarece îl ajută să  isi exprime nevoile, dorintele, sa isi comunice sentimentele si sa socializeze. Cunoașterea etapelor dezvoltării limbajului vă ajuta sa puteți identifica și corecta orice problema care apare în fiecare etapă.

Dezvoltarea limbajului este procesul prin care copiii dobândesc capacitatea de a intelege vorbirea și de a comunica. În timpul acestui proces, un copil poate înțelege încet tiparele lingvistice de bază și își poate extinde vocabularul treptat înainte de a obține vorbirea fluență. Deși etapele dezvoltării limbajului sunt universale, ritmul cu care progresează fiecare copil poate varia. 

Anumiți factori pot influența capacitățile copilului de învățare a limbajului: dezvoltarea gandirii, motivația, mediul, sexul și dezvoltarea fizică.

Abilitatile necesare dezvoltarii limbajului sunt:

-atentie

-ascultare

-memorie

-imitare   grosiera, fina si verbala

Principalele etape ale dezvoltării limbajului la copii sunt:

1. Etapa prelingvistică

Cunoscută și ca etapa prelingvistică, prima etapă a dezvoltării limbajului are loc adesea între zero și șase luni. Copiii din această fază nu au abilități lingvistice dezvoltate, așa că  ei comunică prin sunete. Plâng, scot zgomote și emit murmure nazale pe măsură ce tracturile lor vocale se dezvoltă. Sugarii pot recunoaște, de asemenea, vocile și sunetele, pe lângă expresiile faciale și tonurile vocii.

In etapa prelingvistica copilul:

  • Priveşte în direcţia sunetului sau îşi schimbă poziţia corpului ca răspuns la sunet.
  • Priveşte la persoana care încearcă să-i atragă atenţia prin vorbă sau mişcare.
  • Urmăreşte sunetul, mişcând capul.
  • Vocalizează ca răspuns la atenţia ce i se acordă.
  • Repetă propriile sunete dacă sunt repetate de adulţi.
  • Emite intamplator si apoi voluntar vocalele a,e,i,u.
  • Gângureşte la 3-4 luni (sunete si silabe care se articuleaza in spatele cavitatii orale: c-g-h)
  • Vocalizează ca să atragă atenţia.

2. Etapa lalatiunii

A doua etapă a dezvoltării limbajului copilului are loc între 6 și 9 luni. Copiii încep să bolborosească, scoțând zgomote și silabe care nu sunt încă cuvinte. Mușchii gurii și dinții cresc pentru a pregăti copiii pentru o vorbire mai avansată.

  • In jur de 5-7 luni incepe sa repete aceeaşi silabă de 2-3 ori in jocul vocal ( ex: ma-ma-ma).
  • Intelege si se joaca cucu-bau.
  • Face cu mâna pa-pa, imitând adultul.
  • Priveşte la obiecte familiare când sunt numite.
  • Răspunde la propriul nume, privind sau solicitând să fie luat în braţe.
  • Arată o parte a corpului (ex: nasul).
  • Combină 2 silabe diferite in jocul verbal.
  • Imită intonaţia vocii celorlalţi.
  • Asociaza sunete, silabe sau cuvinte cu o persoană , actiune sau un obiect.
  • La 12 luni pronunta, cu sens, cel putin 5-10 cuvinte simple (ex.: pa, apă, papa, mama etc.)

3. Etapa holofrastică

A treia fază a dezvoltării limbajului, cunoscută și sub denumirea de etapa holofrastică, are loc de obicei între 9 și 18 luni. În acest timp, abilitățile lor lingvistice au crescut, de obicei sunt suficient de dezvoltate încât să spună cuvinte simple care descriu obiecte sau le identifică nevoile de bază. De exemplu, un copil aflat în această etapă ar putea spune „apa” ca o modalitate de a spune ca ii este sete si vrea apa.

  • Caută sursa sunetelor din afara incăperii (ex: sonerie, motocicletă, chemări ale copiilor etc.).
  • Emite sunete (onomatopee) şi foloseşte aceste sunete pentru a numi animale (ex: vaca este ,,mu-mu’’)actiuni sau obiecte.
  • Execută comenzi simple, cu sau fără să i se dea indicaţii prin gesturi.
  • Arată sau atinge imagini dintr-o carte când sunt numite.
  • Arată părţi ale corpului.
  • Pana la 2 ani ar trebui sa foloseasca aprox. 100-150 de cuvinte(pronuntate corect sau incorect) pe care sa le foloseasca pentru a denumi diferite obiecte,actiuni,persoane,locuri etc.
  • Îşi spune la cerere numele sau numele de alint.
  • Răspunde la întrebarea ,,Ce-i asta?’’, denumind obiecte familiare.
  • Poate da sau arăta la cerere.
  • Imită adultul în activităţi simple (ex : scuturatul hainelor).
  • Combină cuvinte şi gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele.
  • Ştie ce să faca în situaţii uzuale (când iese afară, la masă, la culcare etc).
  • Arată obiecte familiare când sunt numite.
  • Numeşte jucării.
  • Numeşte părţi principale ale corpului la o păpuşă sau altă persoană.

4. Etapa din două cuvinte

În această etapă, copilul poate rosti propoziții de două cuvinte care au de obicei un anumit sens. Ei grupează cuvintele pe care le-au învățat în timpul etapei holofrastice.

  • Stă cu adultul pentru a privi o carte cu imagini timp de aprox.5 minute.
  • Răspunde corespunzător la folosirea adjectivelor obişnuite (ex: obosit, suparat,bun, rece, mare, etc)
  • La cerere, pune obiectele în, pe, sub.
  • Foloseşte corect unele adjective obişnuite (ex: fierbinte, mare,mic,bun,rau etc).
  • Numeşte acţiuni .
  • Răspunde la întrebarea ,,Ce face… (x)?’’, pentru activităţile obişnuite, simple.
  • Alătură 1 substantiv şi 1 adjectiv sau 2 substantive in propoziţii de 2 cuvinte(ex:minge mare).
  • Asociază un substantiv cu un verb (ex: ,,tata pleacă’’).
  • Foloseşte un anume cuvânt pentru a-şi exprima nevoia de a merge la toaletă.
  • Combină doua substantive pentru a exprima posesia (ex: ,,maşina tata’’).
  • Selectează obiecte simple descrise prin folosirea lor (ex: ceaşcă, farfurie, etc.).
  • Răspunde la întrebarea ,,Unde este…?’’.
  • Incepe sa asociaze un substantiv, un verb şi un ajectiv într-o propoziţie de trei cuvinte (ex: ,,tata maşina mare’’, ,,tata merge serviciu’’).

5. Etapa telegrafică

Etapa telegrafică are loc între 24 și 30 de luni. Copiii pot rosti fraze care nu sunt doar mai lungi, dar au și mai mult de două elemente. De exemplu, un copil ar putea spune „Copilul vrea in parc”. Gramatica corectă încă nu este predominantă în această etapă. Copilul își dezvoltă, de asemenea, capacitatea de a înțelege instrucțiunile de bază, inclusiv comenzile din două părți precum „du-te la masă și ia-ți cărțile”.

  • Foloseşte propoziţii din 3- 4 cuvinte.
  • Poartă o conversaţie simplă.
  • Invata repede cuvinte noi.
  • Arată părţi ale corpului la comandă verbală.
  • Numără până la cinci, imitând.
  • Spune ce urmează într-o poveste simplă cunoscuta.
  • Pune întrebări de tipul ,,Unde…?’’, ,,Cine…?’’.
  • Poate sta atent 5 minute în timp ce i se citeşte o poveste.
  • Numără obiecte prin imitaţie.
  • Foloseşte întrebări cu ,,De ce…?’’
  • Numeşte la cerere culori, animale, obiecte.
  • Îndeplineşte o serie de 2 comenzi necorelate.(Dezbraca-te si apoi spala-te pe maini)
  • Îşi poate spune numele întreg, când este invatat.
  • Răspunde la întrebări simple, de tipul ,,Cum este?’’.
  • Repetă propoziţii sau serii de cuvinte.
  • Foloseşte uneori trecutul verbelor (ex: sărit, lovit, etc.).
  • Vorbeşte despre o activitate recentă.
  • Răspunde la întrebări simple legate de evenimentele dintr-o povestire simplă.
  • Spune la ce folosesc obiectele uzuale.
  • Exprimă acţiuni viitoare prin formule de tipul ,,trebuie să…’’, ,,o să…’’, ,,vreau să…’’.
  • Vorbirea îi este înţeleasă de persoane din afara familiei.

6. Aparitia limbajului conversational

După 30 de luni, copiii intră în etapa cu mai multe cuvinte. Ei construiesc propoziții din ce în ce mai complexe care le permit să-și comunice mai bine ideile. De asemenea, încep să încorporeze morfeme pentru a face fraze mai sune din punct de vedere semantic. De exemplu, ei știu să folosească cuvântul „câini” în loc de „câine” atunci când se referă la mai mult de un câine. 

  • Poate alege o pereche de obiecte/imagini la cerere.
  • Foloseşte verbele la optativ (ex: aş vrea etc).
  • Poate indica, la cerere, partea de sus şi de jos a diferitelor obiecte.
  • Poate să indice absurdităţile dintr-o imagine.
  • Poate spune o poveste cunoscută fără ajutorul imaginilor.
  • Indică imaginea care nu se potriveşte într-o anumită categorie (ex: ,,Care nu este jucărie?’’).
  • Invata cantece si poezii scurte.
  • Foloseşte propoziţii complexe (ex: ,,Ea vrea să merg pentru că…’’).
  • Poate spune dacă un sunet este tare sau încet.

Sfaturi pentru îmbunătățirea dezvoltării limbajului

Citiți cărți cu voce tare: citirea cărților cu voce tare îi expune pe copii la noi cuvinte și structuri de propoziții, îmbunătățindu-le abilitățile de învățare a limbajului. 

Conversați în mod regulat: comunicarea cu copiii este o altă tactică utilă pentru îmbunătățirea abilităților lingvistice. Chiar dacă nu pot răspunde, auzirea în mod repetat a anumitor declarații le poate face mai ușor să reproducă cuvintele mai târziu.

Oferiți sprijin și încurajare adecvate: Încurajarea copiilor pe parcursul procesului de dezvoltare a limbajului le îmbunătățește încrederea și îi ajută să învețe într-un ritm mai rapid. Când fac greșeli, luați în considerare să le corectați în mod încurajator și să le arătați pronunția sau gramatica corectă.

Limitați timpul petrecut pe ecran: poate fi o idee bună să evitați excesul de timp pe ecran. Acest lucru se datorează faptului că dispozitivele precum televizorul și smartphone-urile nu interacționează, ceea ce este un factor important în dezvoltarea limbajului.

Oferiți copiilor control: în timpul conversațiilor cu copiii mici, lăsați-i să controleze fluxul sau subiectul discuțiilor. Implicarea lor în astfel de conversații le poate îmbunătăți capacitatea de a-și forma propriile propoziții și idei.

Propunator: Logoped Marciu Laura Valentina

Procrastinarea

Procrastinarea

Procrastinarea, sau intarzierea voluntara a sarcinilor care nu ne fac placere este un obicei pe care majoritatea il avem, desi consecintele se pot dovedi usturatoare de cele mai multe ori. De ce totusi continuam sa avem un astfel de comportament, in ciuda linistii de a sti ca nu ai “lasat pe maine, ce poti face azi”? Cercetatorii ne explica, recunoscand ca procrastinarea implica mai mult decat o simpla amanare si sustin ca nu ar avea legatura cu gestionarea timpului, ci mai degraba cu incapacitatea de a gestiona emotiile, un esec al autoreglarii. In acest sens, chiar si indeplinirea fortata a sarcinilor pe care altfel le-am amana pana in ultimul moment, nu rezolva intocmai radacina problemei. 

Avem intentia de a duce sarcina la bun sfarsit, insa de la intentie la actiune intervine procrastinarea, ceea ce ne face sa amanam actiunea pana cand aceasta devine singura optiune. Procrastinam atunci cand consideram ca indeplinirea sarcinii poate fi intarziata si deci avem optiunea de a actiona sau nu, pe moment. In mintea unui procrastinator, optiunea de a nu face si de a amana este mult mai atragatoare, chiar daca consecintele rezulta in depunerea unui efort considerabil mai mare atunci cand, pe ultimul moment se va apuca de actiune, toata activitatea fiind constransa intr-un timp scurt iar stresul nu mai este resimtit doar atunci, ci pe tot parcusul procrastinarii, asadar tot obiceiul devine unul epuizant.

Unii cercetatori clasifica procrastinatorii in doua tipuri: procrastinatorii activi, cei care amana sarcina cu intentie, deoarece chiar presiunea de a o indeplini le permite sa se simta provocati si motivati si procrastinatorii pasivi, cei care amana din cauza inabilitatii de a lua decizii si de a actiona conform acestora.

Alti cercetatori definesc tipurile de procrastinatori pe baza diferitelor stiluri comportamentale de amanare:

Ingrijoratorul: cel ce amana sarcinile din frica de schimbare sau de a parasi confortul „cunoscutului”;

Sfidatorul: cel care  nu crede ca cineva ar trebui sa-i dicteze programul;

Perfectionistul: cel care amana sarcina din teama de a nu o putea indeplini perfect;

Visatorul: cel care  amana sarcinile din inabilitatea de a fi atent la detalii;

Exageratorul: cel care preia mult prea multe sarcini si se chinuie sa aiba timp sa inceapa si sa finalizeze;

Creatorul de crize: cel ce amana sarcina intocmai pentru ca prefera sa lucreze sub presiune.

Desi exista un numar de oameni care prospera chiar si procrastinand, pentru majoritatea, procrastinarea poate avea un impact negativ asupra mai multor domenii ale vietii, inclusiv asupra sanatatii mintale, a bunastarii sociale, profesionale si financiare, creand consecinte ce se ramifica in viata de zi cu zi.

Exista totusi, din fericire, mai multe lucruri pe care le putem face pentru a ne impotrivi procrastinarii. In primul rand incepem prin a ne organiza mai eficient prin intocmirea unei liste de sarcini, lista ce poate fi personalizata pentru a optimiza abilitatea fiecaruia de a duce la bun sfarsit actiunea de a indeplini o sarcina, la timp, fara interventia procrastinarii. O scurta cautare pe Google si vom gasi nenumarate tutoriale care ne invata cum sa intemeiam si sa gestionam o astfel de lista de sarcini, in asa fel incat intr-adevar sa ne folosim de ea. Atunci cand o sarcina pare coplesitoare, de ajutor este sa o impartim in activitati mai mici, organizate in asa fel incat acestea sa fie gestionabile.

Este recomandat sa eliminam sursele de distragere a atentiei si sa ne concetram exlusiv pe sarcina. Este de asemenea important sa recunoastem gandurile care ne fac in final sa avem obiceiul de a procrastina si sa rezistam indemnului de a amana sarcina pe o alta data.

Este important ca atunci cand indeplinesti la timp o sarcina, sa te recompensezi. Vei tine minte sentimentul de satisfactie pe care ti-l aduce aceasta victorie, indiferent de dimensiunea sarcinii si bucuria recompensei.

Totusi, procrastinarea cronica poate fi mult prea dificil de infruntat pe cont propriu si cei ce indentifica acest obicei in viata lor, pot beneficia de ajutor din partea unui psihoterapeut, procrastinarea fiind un simptom.

  1. Tuckman BW, Abry DA, Smith DR. (2008). Learning and Motivation Strategies: Your Guide to Success (2nd ed.). Upper Saddle River, NJ: Pearson Prentice Hall.
  2. American Psychological Association. The first step to overcoming procrastination: Know thyself.
  3. Svartdal F, Nemtcan E. Past negative consequences of unnecessary delay as a marker of procrastination.

Laura Hijal

Psiholog • Psihoterapeut

Depresia la copil

Depresia la copil

Sanatatea mintala si in mod deosebit depresia la copil raman inca pana in prezent subiecte usor de trecut cu vederea.

Copiii pot trece prin aceleasi stari si provocari emotionale ca si adultii. Dispozitia trista este adesea insotita de frica si anxietate. Daca aceste stari persista si afecteaza activitatile zilnice, exista posibilitatea ca cel mic sa sufere de depresie.

Factorii care predispun la despresie sunt: vulnerabilitatea genetica, particularitatile de dezvoltare de gandire si de personalitate ale copilului, factorii biologici si factorii de mediu.

Evenimentele nefavorabile si de viata, de la decesul unui parinte pana la pierderea legaturii cu acesta prin divortul parintilor sunt factori precipitanti al unui episod depresiv. La fel sunt si problemele legate de mediul familial si  bullying-ul.

Principalele simptome la care trebuie sa fim atenti sunt:

– probleme  de comportament la scoala, acasa sau la locul de joaca

– schimbari legate de programul de somn si apetit

– stari de tristete

-iritabilitate

– plans

– tendinta la izolare

– nivel scazut de energie

– dezinteres fata de activitatile zilnice

– ideatie suicidala cu sau fara comportamente de autovatamare

– schimbari bruste de dispozitie

– cauze somatice

Interventia terapeutica in episoadele depresive consta in psihoterapie si/sau tratament medicamentos in functie de severitatea simptomatologiei.

Rolul psihoterapiei individuale este acela de a permite copiilor sa isi experime sentimentele intr-un mediu securizant si de a primi ajutor in identificarea, exprimarea si gestionarea proprilor emotii si comportamente.

In functie de severitatea simptomatologiei si gradul de afectare a functionalitatii sociale si academice ale copilului, se poate decide in ce cantitati si pe ce perioada de timp este necesara introducerea unui tratament medicamentos specific conform ghidurilor si protocoalelor terapeutice existente.

De exemplu, inhibatorii selectivi ai recapatarii serotoninei/SSRI, au o rata buna de raspuns (40-70%)

Tulburarea depresiva este o tulburare recurenta , episodica, care duce la deficite importante in functionarea sociala si emotionala, la o calitate a vietii scazuta la varsta adulta, fiind necesara preventia fiind cunoscut faptul ca atat copiii cat si adolescentii isi mascheaza cu usurinta simptomele.

Strategii de creare a motivatiei pentru comunicare la copii cu TSA

Strategii de creare a motivatiei pentru comunicare la copii cu TSA

Adesea, copiii nu comunica verbal pentru ca nu au nevoie – nevoile le sunt satisfacute inainte de a fi verbalizate; nu se asteapta de la ei acest lucru- parintii frecvent comunica la nivel de comanda : “vino aici”, “stai jos”, “ia geaca”, etc; nu li se da suficient timp pentru raspuns sau comunicarea nonverbala – gesturi, indicarea cu degetul- in timp a devenit suficienta pentru satisfacerea dorintelor copiilor deoarece adultii au raspuns imediat acestor solicitari. Pentru a putea utiliza intentionat limbajul verbal, copilul trebuie sa invete ca anumite comportamente prin care comunica ceva (de exemplu “da-mi” ) vor primi un raspuns specific si ca prin utilizarea lor deliberata, el va putea exercita un anumit control asupra vietii sale (obtine ce isi doreste).

Constientizarea de catre copil a faptului ca adultul este partenerul sau in comunicare iar mesajul lui are un efect asupra acestuia, sunt primii pasi ce trebuie realizati in crearea motivatiei pentru comunicare prin intermediul limbajului verbal. Motivatia pentru comunicare  este foarte importanta, fara ea copilul nu va fi interesat sa comunice. Primele incercari de schimbare de mesaje ar putea sa se centreze pe ceea ce ii place copilului si il intereseaza. In unele situatii, identificarea unui obiect de care sa fie interesat poate fi extrem de dificila deoarece copilul a fost obisnuit sa i se dea obiecte noi foarte des, ajungand la suprasturatie.  

Cateva modalitati de a atrage copilulu sa comunice verbal sunt:

  • Testarea motivantilor prin alegere si utilizarea lor in activitati ulterioare;
  • Jocuri de tipul “randul meu – randul tau”;
  • Activitati pentru dezvoltarea atentiei impartasite.

         Ceea ce-i motiveaza pe copii, sunt de regula:

  • Alimente, jucarii, obiecte;
  • Atentie adultului;
  • Indepartarea obiectelor sau persoanelor nedorite/neplacute.

Pentru a afla ceea ce motiveaza copilul sau ii atrage atentia, se realizeaza situatii de testare prin alegere. Se plaseaza in fata copilului una sau doua tipuri de mancare sau jucarii si se observa reactia. Alta modalitate este de a nota reactiile copilului, cand si de cine/ce sunt provocate: zambet, plans, ras, agitatie. Urmarindu-se coincidenta dintre anumite reactii si obiecte/persoane, se poate deduce ceea ce trezeste interesul copilului creandu-se astfel o situatie de comunicare. Adultii vor putea interpreta semnele copilului: vocalizari, intinderea mainii, zambet, fixarea cu privirea, sau dimpotriva, plans, agitatie, pentru a putea stabili ceea ce-i place si ceea ce nu-i place. Unii copii cu dizabilitati severe, pot arata prin indicii foarte subtile, ceea ce le place: schimbare de tonus muscular (incordare musculara) sau in ritmul respirator (accelerare). 

Jocurile de tipul “randul meu-randul tau” dau de inteles  copilului ca este randul sau sa comunice prin faptul ca adultul se opreste din ceea ce face, priveste copilul si asteapta pana cand acesta ofera un raspuns. Acest stadiu poate dura uneori mai mult, reusita jocurilor depinzand de perseverenta si rabdarea adultului.

Captarea atentiei copilului printr-un obiect motivant stabilit anterior sau o jucarie despre care se stie ca este foarte interesanta pentru el si realizarea unui joc reprezinta alta modalitate de a favoriza aparitia comunicarii. Adultul se va asigura ca imparte impreuna cu copilul acelasi camp al atentiei- masa , podea- in care se afla si elementul motivant.  Se va realiza o activitate interesanta cu jucaria respectiva, sau alimentul preferat al copilului se va consuma, pentru a provoca schimbul de priviri intre obiectul si adult, astfel incat triunghiul comunicarii (copil-obiect-partener de comunicare) sa devina functional. Pentru a ajuta captarea privirii copilului putem duce obiectul in dreptul ochilor nostri. Obiectivul acestui stadiu este sa provocam saltul cognitiv prin care copilul va intelege ca altcineva poate fi partenerul lui de comunicare, poate face lucruri interesante cu jucarii sau obiecte.

Crearea motivatiei pentru comunicare necesita perseverenta din partea adultului si colaborare cu echipa terapeutica a copilului- logoped, terapeut comportamental, etc; constanta cererilor si activitatilor contribuind major la indeplinirea obiectivelor propuse.

Autor: Gentiana Velica

Functie: Logoped

Tipuri de figuri materne în relația mama-fiu

Tipuri de figuri materne în relația mama-fiu

Mama care își asumă și căreia îi place acest rol. Acest tip de mamă îi oferă copilului încredere în el, în ceilalți și în viață prin faptul că îl educă cu răbdare și înțelegere, îl îngrijește, îi oferă afecțiune și tandrețe și îl stimulează să participe la diverse activități utile pentru dezvoltarea lui. Acest lucru nu preupune încălcarea anumitor limite și nici faptul că o astfel de mamă este fără de greșeală. Majoritatea mamelor care se încadrează în acest tip, au beneficiat în copilăria și adolescența lor de o imagine pozitivă cu privire la maternitate. Există cazuri în care mamele nu au beneficiat de o astfel de imagine ceea ce le face să își dorească să le ofere copilului ceea ce lor le-a lipsit. Sunt mame care îndrăgesc mai mult copiii mici decât pe cei mari lucru care reprezintă un risc în dezvoltarea lor psihică și chiar fizică întrucât aceștia sunt mângâiați, alintați și protejați în exces ceea ce îi face să devină chiar dependenți. Mamele care îndrăgesc mai mult copiii mari, pun accentul pe comunicare. Apar astfel raporturile de complicitate fiică-mamă, fiu-mamă, raporturi ce presupun nerespectarea limitelor intimității copiilor ceea ce îi va obliga oarecum pe copil să nu mai păstreze nimic din grădina lui secretă, destăinuindu-se mamei cu totul. Acest lucru va afecta pe viitor relația de parteneriat a fiului: fie va forma un cuplu de trei: mama, partenera și el, fie va deveni solitar (Rialland, 2016, pp. 57-59).

Mama îngrijorată și temătoare. Acest tip de mamă uneori proiecteză angoasa asupra corpului copilului, caracteristic acesteia fiind exagerarea cu privire la grija față de copil. Copilul ajunge să dezvolte comportamente obsesive, devenind exagerat de precauți și temători nemaifiind vorba despre prudență sau de o atitudine absolut normală ci de angoasă, de teroare. Pe scurt, mama le limitează mișcările și îi modelează în funcție de cerințele ei. Alte exemple sunt acelea în care mama are angoase sexuale în urma cărora, din rațiuni psihogenealogice exprimă sentințe care îl marchează profund pe copil sau angoase ce țin de latura afectivă, trăindu-și maternitatea ca pe un șantaj afectiv, o teatralizare prin continua cerință indirectă față de copil, aceea de a o mulțumi în permanență, de a-i arăta că este demnă de a fi iubită, de a-i recunoaște valoarea, toate acestea pentru a-i umple golul psihologic întrucât la nivel inconștient mama nu se iubește pe sine. În astfel de cazuri copilul se va simți epuizat și chiar răuvoitor și incapabil să o iubească (Rialland, 2016, pp. 59-64).

Un alt tip de mamă este acea mamă omniprezentă, mama tentaculară. În viața copilului ei nu există niciun fel de intimitate. Caracteristica definitorie a acestei mame este strâns legată de intruzivitate. Copilul nu poate avea libertatea de a-și permite existența secretelor în viața sa, mama fiind cea care supraveghează și monitorizează pe deplin toate activitățile copilului dar și lucrurile personale precum jurnal intim, conversații telefonice, corespondență etc. În cazul fetelor, mama se pune întotdeauna în locul lor, amestecându-se în toate și controlându-i fiecare relație profesională, amicală, sentimentală etc. Problema acestor mame este faptul că nu se pot detașa. Acestea dezvoltă sentimente de gelozie față de propriile fiice și fac totul în mod inconștient pentru a le strivi pe cele pe care le resimt ca pe niște rivale. Sentimentele pe care le dezvoltă fiicele acestor mame hiperfuzionale, sunt contradictorii: sete de iubire adevărată, nevoie de libertate, nevoie de recunoaștere, ură-rebeliune, dorința și totodată groaza de a-i semăna. Relația acestor mame cu fiii este una de seducție. Niciuna dintre relațiile de dragoste ale fiilor lor nu se va ridica la înălțimea lor. Travaliul psihologic constă și în acest caz în ruperea legăturilor fuzionale și în distanțare (Rialland, 2016, pp. 64-65).

Mama absentă. Absența mamei poate fi din diferite motive în funcție de fiecare în parte. Există mame care sunt absente prin faptul că au un program foarte încărcat la serviciu, unele dintre ele alegând să-și lase copiii în grija bunicilor sau a unei doici, altele având o familie numeroasă sunt supraîncărcate cu treburile gospodărești. Desigur sunt si acele mame absente care pur și simplu nu au niciun fel de activitate profesională ci își urmează soții în deplasări ducând o viață mondenă plină, necesară partenerului lor. În cazurile dramatice sunt acele mame absente din cauza unor boli sau al unui accident fapt pentru care acestea părăsesc domiciliu pentru a urma un tratament sau necesită repaus acasă fără a fi deranjate. O mamă absentă provoacă diverse reacții. De exemplu, copilul devine o persoană solitară, reproducând astfel situația de care a avut parte. Uneori copilul este foarte independent și hiperresponsabil. De asemenea, el se poate teme de a nu fi abandonat, este neîncrezător în persoanele care îl iubesc, extrem de fuzional, căutând într-o relație ideală, irealizabilă în mod concret, dragostea pe care nu a primit-o din partea mamei (Rialland, 2016, pp. 67-69).

Mamele care nu își agrează statutul de mamă. Este cazul acelor mame a căror dorință nu a fost aceea de a da naștere unui copil. Aceste mame fie au născut pentru a-și tine aproape partenerul, fie din cauza lipse unei metode contraceptive, fie din motive religioase. Dacă insatisfacția mamei este nerostită, inconștientul copilului va integra respingerea și chiar se va simți vinovat că există reactionând în principal în două moduri: fie adoptă la rândul lui o atitudine de respingere față de mama sa și devine un copil rebel, furios, revoltat recurcând la bătaie și fiind considerat de ceilalți ca având un caracter dificil și dezagrabil, fie se identifică cu situația criticându-se, supunându-se, pierzându-și încrederea în sine, judecându-se. Modurile  în care mamele își exprimă insatisfacția, pot fi formulate în mai multe feluri: “Ne-am sacrificat atât de mult pentru tine!”, “Mi-am ratat cariera din cauza ta!”, “Tatăl tău a început să mă înșele de când eram însărcinată cu tine!”, “Până să te naști tu, între mine și tatăl tău nu era niciun fel de conflict” etc. În astfel de condiții, fiul sau fiica va asimila ideea că maternitatea este îngrozitoare, nicidecum un motiv de sărbătoare și va ajunge să se simtă vinovat/ă. Mamele proiectează blocajele lor asupra copiilor uneori aceștia devenind  de timpuriu extreme de responsabili și pot dezvolta nevroze de abandon sau de vinovăție. De asemenea, sunt mame care au mai mulți copii însă îl iubesc numai pe unul dintre aceștia existând mai multe rațiuni psihologice sau psihogenealogice care provoacă respingerea unui anume fiu/fiică (Rialland, 2016, pp. 65-67).

Cazul în care mama decedează. Poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul travaliului sau în urma unei boli contactate la nașterea copilului sau poate fi vorba despre o mamă care a decedat în timpul copilăriei sau al adolescenței copilului oricum ar fi, pierderea mamei este întotdeauna dramatică. Copilul al cărui mamă decedează la naștere și nu o va cunoaște niciodată, și-o va reprezenta în funcție de imaginile transmise de familie, bazându-se pe fotografii sau pe propria lui imaginație. Acesta o va idealiza, o va considera perfectă și își va proiecta asupra ei întreaga lui afecțiune în același timp fiind, la nivel inconștient, stăpânit de sentimente de ură și fiind supărat pe mamă pentru că aceasta l-a părăsit. În astfel de situații, atitudinea familiei este foarte important în ceea ce privește identificările copilului întrucât acesta va considera că i-a provocat moarte și va ajunge să se deteste. Copilul se va simți cu atât mai puțin “criminal” cu cât atitudinea apropiaților va fi mai binevoitoare. Vinovăția și autopedepsirea se va intensifica în situațiile în care mama se sinucide copilul ajungând să iși reproșeze faptul că nu a reușit să o păstreze în viață (Rialland, 2016, pp. 69-70).  Mame care își abandonează copiii. Nenumărate mame își abandonează copiii însă chiar și așa orice copil își iubește mama. Uneori identitatea mamei este secretă, alteori mama nu își crește copilul dar este cunoscută. Copiii adoptați se identifică cu familia adoptivă iar cei instituționalizați, cu diverse îngrijitoare. Cu toate acestea, mama biologică ocupă un loc însemnat în imginarul lui și totodată acesta dezvoltă atât sentimente de idealizare, cât și sentimente de respingere. Drama copiilor abandonați constă în faptul că se consideră responsabili de acest abandon (Rialland, 2016, pp. 70-71).

Autor: Ioana Dobrin

Funcție: psiholog clinician și psihoterapeut

Tulburarea neurocognitivă majoră secundară bolii Alzheimer

Tulburarea neurocognitivă majoră secundară bolii Alzheimer

Boala Alzheimer este definită ca o tulburare de tip deteriorativ cognitiv cu evoluție progresivă ce conduce la pierderea independenței de autoadministrare, asociind complicații psihiatrice noncognitive (tulburări comportamentale, depresie, anxietate, idei delirante etc.) și somatice (neurologice) ce determină evoluția nefavorabilă. 

Etiopatogenia bolii Alzheimer este complexă, implică elemente neurodegenerative (apolipoproteine, element constitutiv al plăcii amiloide, neurofibrile, beta-amiloid, presenilina 1 și 2, proteinele Tau), elemente vasculare (accidente vasculare ischemice de mică amplitudine, dar pe teritorii strategice) și alterări ale neurotransmisiei cerebrale, globale sau specifice (acetilcolina și glutamatul). Întreaga activitate neurogenerativă pare să fie dependentă de menținerea funcțională a transmisiei acetilcolinergice. 

Afecțiunea este considerată subdiagnosticată și subtratată, intervenția terapeutică fiind în general tardivă și cu eficacitate limitată.

Boala Alzheimer implică cel puțin trei niveluri etiopatogenice:

  • Elementele neurodegenerative (beta-amiloid, neurofibrile) corelate cu vulnerabilitatea genetică (anomalii ale cromozomilor 21,14,9,4)
  • Scăderea eficienței neuromediatorilor, în special a acetilcolinei (principalul neuromediator implicat în cogniție), amplificarea activității glutamatului în stadiile moderate și severe care crește lezionalitatea cerebrală
  • Alterările vasculare cerebrale, hipoxia, disfuncția metabolică

Există două forme de boală Alzheimer:

  • Boală Alzheimer cu debut precoce (sub 60 ani), cu puternic determinism genetic, cu evoluție deteriorativ-cognitivă rapidă, cu multiple complicații somatice și letalitate înaltă 
  • Boală Alzheimer cu debut tardiv (după 65 ani), în care determinismul genetic este numai favorizant, expresia neurodegenerativă este mai puțin pregnantă, debutul stării de boală fiind favorizată de dezechilibre ale mediatorilor și de alterări ale perfuziei vasculare cerebrale 

Studiile genetice au confirmat implicarea majoră a factorului genetic numai în varianta bolii Alzheimer cu debut precoce , în care mecanismele neurodegenerative sunt puternic corelate cu modificări genetice. 

Factori de risc pentru boala Alzheimer

  • genetici: sindrom Down 
  • factori psihotraumatici repetați în antecedente 
  • tulburarea depresivă 
  • tratament prelungit cu substanțe antidepresive cu acțiune anticolinergică (triciclice, tetraciclice), substanțe antipsihotice de tip haloperidol (deficit dopaminic)
  • terapie glicocorticoidă
  • hipoxie cerebrală, disfuncție metabolică
  • alterări vasculare cerebrale de tip ischemic 
  • sindrom cardio-metabolic 
  • diabet zaharat

Diagnostic

Conform DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor mintale) criteriile de diagnostic pentru Tulburarea neurocognitivă majoră secundară bolii Alzheimer sunt:

  • Dovezi privind declinul cognitiv semnificativ al persoanei față de nivelul anterior de funcționare, în unul sau mai multe domenii cognitive (atenția complexă, funcția executivă, învățarea și memoria, limbajul, funcția perceptivo-motorie sau cogniția socială) bazate pe acuze ale persoanei, ale unei persoane cunoscute sau preocuparea medicului privind deteriorarea semnificativă a funcției cognitive și afectarea severă a funcțiilor cognitive, documentată prin evaluare neuropsihologică standardizată sau prin altă metodă clinică de evaluare 
  • Deficitele cognitive afectează independența în funcționarea zilnică (are nevoie de asistență în desfașurarea activităților complexe indispensabile ale vieții, cum ar fi plata facturilor sau administrarea medicației)
  • Declinul cognitiv are evoluție progresivă continuă, fără platou prelungit
  • Deficitele cognitive nu se datorează unor boli ale sistemului nervos central care determină deficite progresive ale funcției cognitive și de memorie ( boală cerebrovasculară, boală Parkinson, boală Huntington, hematom subdural, hidrocefalie cu presiune normală) sau unor condiții sistemice care sunt cunoscute ca fiind factori de risc pentru tulburare neuro-cognitivă (hipotiroidism, deficit de vitamina B12 sau acid folic, deficit de niacin, hipercalcemie, neurosifilis, infecție HIV)
  • Deficitele cognitive nu apar exclusiv în cursul unui episode de delirium
  • Deficitele cognitive nu sunt mai bine explicate de o altă tulburare mintală (ex. Tulburarea depresivă majoră, schizofrenia)

Debut și evoluție

Tulburarea neuro-cognitivă majoră secundară bolii Alzheimer progresează treptat, uneori cu platouri de scurtă durată, către demență severă și deces. Durata medie de supraviețuire după diagnostic este de aproximativ 10 ani, ceea ce reflectă mai curând vârsta avansată a majorității acestor persoane decât evoluția afecțiunii. Unele persoane pot supraviețui cu această tulburare până la 20 ani. 

Debutul simptomelor are loc de obicei la 80-90 ani. Formele cu debut precoce, întâlnite la 50-60 ani, sunt deseori asociate cu mutații genetice cunoscute. 

Inițial deficitul mnezic este ușor, principala funcție afectată este învățarea informațiilor noi. În timp gradul de pierdere a memoriei este moderat, numai materialele foarte bine învățate și cele foarte familiare sunt reținute. Informațiile noi se rețin doar ocazional și pentru scurt timp. Gradul sever de pierdere a memoriei se caracterizează prin incapacitatea de a reține noi informații, iar din cele vechi rămân numai fragmente de informații învățate anterior. Pacientul nu își recunoaște rudele apropiate. În stadiul terminal al afecțiunii, pacienții sunt imobilizate la pat și se instalează mutismul.

Boala Alzheimer poate prezenta în prodrom sau pe parcursul evoluției simptome comportamentale (componenta non-cognitivă a bolii Alzheimer), cele mai frecvente manifestări fiind: depresia, insomnia, idei delirante, halucinații, agitație cu paroxisme verbale, emoționale sau motorii, tulburări sexuale (exagerarea sexualității), dezinhibiție, anhedonie, apatie, iritabilitate, anxietate, diminuarea instinctului alimentar și pierdere ponderală marcată. 

Tratament

Obiectivele terapeutice sunt:

  • Diminuarea progresiei proceselor neurodegenerative
  • Ameliorarea și stabilizarea declinului cognitiv
  • Terapia complicațiilor comportamentale non-cognitive
  • Îmbunătățirea componentei funcționale a circulației cerebrale 
  • Tratamentul comorbidităților somatice 
  • Prevenția factorilor de risc evolutiv 

Tratamentul medicamentos se face cu:

  • Medicamente cu acțiune specifică procognitive (antidemențiale): inhibitori ai acetilcolinesterazei (donepezil, galantamină), inhibitori ai acetilcolinesterazei și butirilcolinesterazei (rivastigmină), modulatori glutamatergici (memantină)
  • Medicamente cu acțiune psihotropă care corectează simptomele non-cognitive: antidepresive, antipsihotice, timostabilizatoare/antiepileptice
  • Medicație neurotropă, neuroprotectoare 

Tratamentul factorilor de risc se recomandă pentru factorii de risc vasculari la pacienții cu boală Alzheimer sau cu boală Alzheimer asociată cu boală cerebrovasculară (antiagregante, antihipertensive, statine etc.).

La mijloacele terapeutice medicamentoase se recomandă asocierea intervențiilor psiho-sociale: terapii de susținere de inspirație psihoterapeutică specifice, terapie prin activități ocupaționale și sociale, susținere emoțională, dezvoltarea unor abilități neuromotorii noi prin utilizarea unor antrenamente de tip exercițiu fizic, terapie de grup pentru familiile pacienților cu boală Alzheimer. 

Bibliografie:

1. American Psychiatric Association, DSM-5 Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, Ed. Callisto,București,2016

2. Dan Prelipceanu, Psihiatrie clinică, Ed. Medicală, București, 2015

Autor: Diaconu Lavinia

Funcție: medic specialist psihiatru