educatie

Conceptul a fost lansat în anul 1978, în Marea Britanie, dezbătut ulterior de Cardiff, în 1990, de către Congresul Internaţional al Educaţiei Speciale –“ Cerinţele educative speciale – reale sau artificiale?” şi de Conferinţa Internaţională de la Jomtien, Thailanda (1990). Expresia a fost preluată ulterior de UNESCO (din 1995). Pentru a înţelege mai bine conceptul de Cerinţe Educative Speciale este nevoie, înainte de toate, de o abordare care să pună in evidenţă învăţarea, şi nu particularităţile care diferen-ţiează copiii în acest proces general al formării şi dezvoltării individualităţii. “Fiecare copil are caracteristici, interese, abilităţi şi cerinţe de învăţare unice şi de aceea, pentru ca dreptul la educaţie să aibă un sens, trebuie concepute sisteme educaţionale şi trebuie im-plementate programe educaţioanle care să ţină seama de extrem de marea diversitate a acestor caracteristici şi cerinţe ( apud, Declaraţia de la Salamanca, UNESCO-1994).

 

Cerinţele speciale determină măsuri educative speciale, antrenate şi structurate la nivelul procesului de învăţare şi predare. Cerinţele educative speciale derivă din dizabili-tăţi, deficienţe, boli sau deprivări de ordin socio-cultural.

            Conceptul de cerinţe educative speciale (CES) corespunde, deci, unei abordări care:

– postulează ideea că fiecare este unic;

– identifică faptul că orice copil poate învăţa;

– valorizează unicitatea tipului de învăţare determinate de particularităţile individuale;

– cultivă diversitatea copiilor ca un mijloc de învăţare care sprijină şi întăreşte învăţarea dacă este folosită adecvat (prin curriculum).

 

 

     “Cerinţele educative speciale (CES) reprezintă o sintagmă care subtituie deci, într-o altă viziunie şi abordare, anormalitatea educaţională sau inadaptarea şcolară în corespodenţa cu aplicarea dreptului fundamental la educaţie” ( Traian Vrăşmaş, apud ADRA 2001). Noţiunea de CES desemnează astfel “… necesităţile educaţionale complemantare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristicile unei deficienţe (ori tulburari de invăţare), precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare şi compensare corespunzătoare.(Vrăşmaş E., Vrăşmaş T., Copii cu cerinţe educative speciale, Revista de educaţie specială, nr.1, 1993). CES exprimă o necesitate evidentă a anumitor copii de atenţie şi asistenţa educaţională suplimentară, fără de care nu se poate vorbi efectiv de egalizarea şanselor, de acces şi participare educaţională şi socială. 

           CES desemnează un “continuum” al problemelor speciale în educaţie, de la deficienţele grave şi profunde la dificultăţile / tuburările uşoare de învăţare. Registrul acestora, în accepţia UNESCO (1995) cuprinde:

– întârziere în dezvoltare/defiecienţă mintală/dificultăţi/dizabilităţi severe de învăţare;

–  deficienţe fizice/motorii;

– deficienţe vizuale;

–  deficienţe auditive;

– tulburări emoţionale (afective) şi de comportament;

– tulburări (dezordini) de limbaj;

– dificultăţi/dizabilităţi de învăţare.

          

           În anumite ţări (SUA, Marea Britanie, Spania, Estonia, Slovenia, Israel etc) conceptul de CES se referă şi la copiii supradotaţi sau excepţionali. La noi în ţară, Legea Învăţământului (84/1995) şi amendamentele ulterioare utilizează conceptul de CES, alter-nativ şi/sau echivalent cu cele de deficienţă si handicap. Din punct de vedere statistic, dacă copiii cu dizabilităţi (intelectuale, fizice, vizuale şi auditive) reprezintă între 2-5% dintr-o populaţie şcolară, copiii cu CES, sunt mult mai numeroşi, variind în unele ţări (SUA, Anglia, Danemarca) între 10-20% din populaţia şcolară.

           UNESCO şi ţările membre ale Uniunii Europene acordă în ultimii ani noţiunii de CES o semnificaţie mai largă decât cea legată de necesităţile speciale de educaţie ale copiilor cu deficienţe ori cu tulburări de învăţare – în formula “educaţia cerinţelor speci-le” (ECS). Ambele formule terminologice – CES si ECS – circulă în

Categoryutile